sâmbătă, 6 iunie 2009

Scoala speciala si Bookataria de imagini




[d] GALLERY, str Th Burada nr 12 (langa parcul Facultatii de Drept) Vernisaj: luni 1 iunie, ora 18.00 Expozitia este deschisa in perioada 1-13 iunie. Program de vizitare 16.00-20.00, luni inchis, telefon 0744342487 (Amalia Dulhan)

In cadrul expozitiei Alexandra Radulescu a expus o propunere de ilustratie creata pentru poezia "Sub marea oala de ciorba din bucatarie" din volumul Scoala Speciala.

http://clubulilustratorilor.blogspot.com/

sâmbătă, 31 ianuarie 2009

România literară despre Şcoala specială



România literară, Numarul 31, 2008
Vara patriarhilor
Cronică literară de Cosmin Ciotloş


Nimic estival, în afară de perioada apariţiei, de-a lungul unor volume de poezie ca Şcoala specială sau Blank. Nimic estival, prin urmare, în atitudinea inaugurală a unor tineri scriitori ca Viviana Muşa sau Vlad Moldovan. Am în minte, spunând aceasta, nu atât anotimpul canicular pe care, cu ochii la calendare, îl traversăm cu toţii, cât mai ales metafora unei mult prea timpurii ruperi de rânduri în plutonul ultimei generaţii de autori. Fiindcă, dacă recitim astăzi, cu intenţia de a opera o cuvenită selecţie, volumele de versuri ale celor ce trec - în unele formulări publicistice - drept milenarişti, constatăm că nucleul dur al decadei acoperă, aproape uniform, anii 2000-2004. Sunt anii în care au intrat în scenă, zgomotos, Marius Ianuş, Dan Sociu, Claudiu Komartin, Teodor Dună, Dan Coman, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Elena Vlădăreanu, Răzvan Ţupa, Ştefan Manasia, Adrian Urmanov. Şi - de bună seamă - alţii, nu de aceeaşi mână, dar din acelaşi val foarte permisiv.

Ce a urmat ţine, aşa cum anticipam cu un anume regret, de o adevărată vacanţă - de vară - în care bursa debuturilor pare să-şi desfăşoare, inofensiv, rotativa. Au apărut, între timp, cărţi de poezie originale. Sau măcar interesante. Nu, însă, şi autori cu adevărat demni de ele. Lista restrânsă a generaţiei a cam rămas aceeaşi, chiar dacă premiile acordate anual par, într-o inerţială bunăvoinţă, s-o primenească neobosit. Ar fi inutil şi cinic să reproduc, acum, câteva nume de poeţi de ale căror energii stenice nu sunt nici pe departe convins. Mai indicat mi se pare să notez, democratic, că o atare criză afectează în mod egal editurile interesate de numele noi ale literaturii locale. Nici Vinea, nici Cartea Românească, nici Paralela 45 nu sunt, din acest punct de vedere, scutite de eşecuri. După cum nici criticii literari ai momentului nu au altceva de făcut decât să constate, global, curba descendentă. Iar afirmaţia mea nu se întemeiază pe memoria acută a cititorilor României literare, ci pe disponibilitatea acestora de a uita repede ceea ce - la urma urmelor - e pasabil.

Şi totuşi, întorcându-mă la prima frază a articolului, există, între apariţiile acestei veri, două volume care se află în bune raporturi diplomatice cu semnatarii lor. Mai bune, poate, decât cele - ca să invoc un alt debut semnificativ - dintre Floarea de menghină şi Svetlana Cârstean.


În 1997, Vivianei Muşa i se tipărea prima carte, Iubirea departelui. Nu am idee pe ce se putea întemeia scrisul unei autoare abia ieşite din adolescenţă şi abia intrate la facultatea de psihologie. Şi nici dacă respectiva plachetă a stârnit suficient interes în rândul comentatorilor încât, reconstituit, dosarul de receptare să conţină pasaje exacte şi edificatoare. Printr-o stranie lege a compensaţiei, m-am străduit să mă apropii cât mai mult de cel de-al doilea debut al ei - palpabil de data aceasta - timid intitulat Şcoala specială.

Ca biografie, ne informează coperta secundă, totul pare o vastă transmisiune în direct din câteva, greu identificabile dar uşor reprezentabile, centre de plasament româneşti. Vocile răguşite ale unor copii supuşi privaţiunilor emoţionale se pliază, dureros, peste natura - elementară - a interogaţiilor: "Aş vrea să vă întreb ceva în secret./ La copii şi la mamele lor vocile sunt la fel/ de la natură sau că se obişnuiesc unii cu alţii ?/ E important, adică dacă vorbesc eu cu mine/ aşa cum ar vorbi mama mea/ să mă încred că vorbesc pe vocea ei sau nu?" (pag. 68)
Paradoxul nu mai iese aici din micile economii specifice artificiului logic, ci din abuzul de cuvinte pe care corecta definire a termenilor îl presupune. Faptul e, cu precizie, constant şi izbeşte chiar în moalele clişeului. Iată ce înseamnă, de fapt, a opta zi a lunii martie: "e ziua când vin inspectoarele şi cântăm/ de ziua ta mămico şi primim ajutoare./ Facem colaje cu doamna Jeni care-i merg mâinile brici/ şi ştie să facă tot felu de crenguţe înflorite/ din toate pungile şi gunoaiele./ Când vine vorba de familie te cam bufneşte râsu/ şi se face pielea de găină./ Familia este o planşă urâtă şi plină de praf/ care stă în magazie/ pe care scrie romdidactica./ Are şi bunici." (pag. 60)

Când astfel de ambiguităţi se instituie, realismul gros al presupusului reportaj trece în fundal. Înregistrarea e, cu fineţe, controlată. Atenţia e deviată discret către referinţa culturală, aşa cum subliniază excelent, în câteva propoziţii sintetice, Radu Vancu. Poezia americană e, în paginile Şcolii speciale, pe continentul ei. Dar nici Arghezi, cel din Flori de mucegai, nu e chiar o prezenţă de ignorat: "hai uită-te la mine, mă! Tu eşti Stelică? Mă da firav eşti tu. Hai uită-te la mine Ochi negri!/ Cine ţi-a băgat aşa mâinile în pantaloni?/ ţi le scot că nu-i frumos./ Acu de ce plângi?/ Of, ce faci, mămică ? De ce-ţi dai pumni în cap?/ Amărâtule ! de-aia stăteai tu cu mânuţele în pantaloni?/ Na că ţi le pun la loc,/ gata cu mama!/ Ia uite cum le scoate pe cracu pantalonului ! Mă Stelică, nu vorbeşti, nu? Da auzi?/ Mă, tu nici nu întorci capul când îţi zic pe nume./ Ia uite cum ştii tu să te joci cu mâinile scoase prin craci,/ n-am văzut aşa ceva în viaţa mea !/ Ce-ai pe mână, leocoplast? Eşti lovit?/ Aaa...scrie NARGHITA pe leocoplast !/ Aşa te cheamă. Râzi, ai ? Nu eşti băiat! Gata, am înţeles. Eşti fetiţă !/ Mânca-o-ar mama pe ea de fetiţă. Râzi acu, ai!?" (pag. 34)

Plac, într-o primă lectură, în volumul Vivianei Muşa, sonorităţile neobişnuite ale limbajului, pronunţiile defectuoase, adaptările verbale neizbutite. Detalii ce ţin, îndeobşte, de fidelitatea înregistrării audio şi care nu asigură decât o anumită empatie jurnalistică. Oprindu-ne la acest nivel al sociologismului vulgar şi al anchetei fonetice la fel de vulgare, cartea ar putea fi sancţionată cu destulă asprime. Numai că, atrag atenţia, dincolo de dizabilităţile care-i singularizează - şi însingurează - pe aceşti copii numiţi când Ana, când Ciocârlan, când Religioasa, când Gâjâita, există o deprindere - specială - pe care, la fiecare deschidere a volumului, ei o împart cu câte cineva.
Câte dintre personajele Vivianei Muşa scriu? Câte citesc? Şi cât de des? E de numărat!


Înainte de Blank, Vlad Moldovan nu a mai publicat nimic. Acest volum cu titlu sec, permanent pregătit să se autodevoreze, perfect adecvat, este, aşadar, cel dintâi - cu toate actele în regulă - al poetului de aproape 27 de ani. Că el era, în mod natural, preconizat genetic, suntem înştiinţaţi la vreme de textul de pe ultima copertă. Că, în materie de simplitate a concepţiei versului, Bacovia pare a fi unul din modele, suntem, din nou avertizaţi din aceeaşi sursă. Că, însă, poziţia pe care o ocupă vocabula aceasta astringentă e una care duce, în spaţiile dintre versuri, la crearea unui "om nou", mi se pare mai degrabă o nobilă iluzie.

Oricum, deşi validat de autorii generaţiei cristalizate în jurul anului 2000, Vlad Moldovan nu le e, acestora, dator prin nimic. Cel mult o anume tăietură molcomă a sintagmelor şi o anume indiferenţă faţă de formulările insistent expresive l-ar putea situa pe acelaşi meridian cu Ştefan Manasia. Fragmentarismul şi narativitatea nu mai sunt, la el, premise ale poeziei, ci repere ale viziunii. Pe care, ulterior, la cerere, fiecare o poate transforma în ce vrea. Un poem care trimite la practicile zen se încheie, riguros, cu însemnarea orei şi a datei. Un altul dă senzaţia de ruralitate păgână construită, milimetric, pe ecranul unui calculator. Un altul e o metamorfoză pe care numai hazardul o poate justifica: "Am câştigat la Loto/ 5 din 6/ Cinci din şase/ Nu 4 nici 6/ 5 din ŞASE - ca în viaţă/ şi când mă duc să revendic/ Boom !/ începe furtuna/ pe stradă/ în mijlocul oraşului,/ şi nici un oficiu în apropiere./ Acum, cu bănuţii aş/ mai fi făcut câte ceva/ dar căldurica din mine/ era mai slabă decât/ scrâşnetul clădirilor din jur/ cădeau câte 5, în stânga/ şi la dreapta./ Asta făcea natura pentru mine/ pentru fiul ei cel mai blând// O ţineam pe micuţică de mână să n-o ia/ vreo rafală/ Şi îi trăsneam vreo două/ ţine-te nu ţi-am spus/ Asta nu-i dictare puiuk/ Teme-te de huruitul vântului/ Pleacă-te la vijelie/ Copilă./ Moirele pe ea şi nu/ pe mine/ Eriniile o trag în gang-bangul lor vârtos !/ Până odată o desprinde/ Suflul de lângă mine/ Şi o poartă sus/ Ca pe o scamă în pelteaua descreierată./ Dar eu mă vâr sub streaşină/ Şi cu biletu în cioc/ Încep să buhui." (pag. 46)

Acurateţea semnelor grafice şi dicţia fără pereche a silabisirii sunt urmări ale judicioasei folosiri a spaţiilor albe. De orice fel, risc să presupun, de la cele tipografice până la cele ale globulelor din sânge. Microscopice, şi una, şi cealaltă, pentru că aceasta e scara la care Vlad Moldovan îşi instrumentează vocea. Dacă şi-ar goni animalele de pradă din texte şi dacă ar înlocui gamele majore care sparg timpanele câtorva poeme realmente frumoase, am avea, în Blank, cea mai intransigentă formă de minimalism din poezia ultimilor ani. Iar aceasta fără a apela, comod, la deliciile confesiunii.

Atunci, fiecare pagină ar suna astfel: "Când citeam/ sau încercam să urmăresc/ o tulpină (ea iese şi se încolăceşte/ de gât)./ Pe covor/ şi sub podele/ levita ba poate clipocea/ firava mea tristeţe./ Uneori ştiu pe unde umblă mâinile ei.// Trec pe lângă oameni mai stupefiaţi decât mine,/ respir năuc,/ dacă supravieţuiesc o să mă intoxic cu fum./ Ocolesc craterele de pe caldarâm.// Încă mai ascund hârtia mototolită în pumn -/ nu vreau s-o las/ în nici un loc Ťde la care mă îndepărtează paşiiť." (pag. 79)

După Blank, Vlad Moldovan va trebui să scrie, complet surd la exterior, alte şi alte volume absolut identice cu acesta. Pentru a-şi împlini formula, foarte dificilă, de care, de la început, nu s-a cruţat.

Noua literatură despre Şcoala specială



Noua literatură, nr. 19, Anul II, noiembrie 2008
cartea de poeziie
cărţi cu copii („Înţelegi ce vreau să-ţi spun?“)

Cronică de Marieva Ionescu

47 îngeri de catifea, de Simona Constantinovici, Editura Brumar, 2008 şi Şcoala specială/Special school, de Viviana Muşa, Editura Trei, 2008 (ediţie bilingvă) sunt două cărţi de poezie foarte speciale, aşa cum bine se poate vedea chiar din titluri: deşi scrise de două autoare din „generaţii“ şi cu stiluri poetice diferite, ele se întâlnesc totuşi, undeva dincolo de literatură. Protagoniştii ambelor cărţi sunt copii: în 47 îngeri de catifea o fetiţă pe nume Iulia (fetiţa autoarei), înger bolnav locuind, majoritatea timpului, nu în cer, ci în salonul 47 al unei clinici de oncologie; în Şcoala specială câţiva dintre băieţii şi fetele cu care autoarea a lucrat, ca psiholog, la o şcoală specială.
Povestea Iuliei este văzută prin „ochiul magic al iubirii/ de mamă postmodernă“, adică prin ochiul unei scriitoare care, de exemplu, îşi asumă riscul de a mai folosi, încă, termeni tari ca iubire, îngeri, catifea, stele, cer, suflet, lacrimi, în timp ce altundeva recunoaşte, în paranteză, la sfârşitul singurului „poem fără îngeri“: „gândit, în salonul 47, deasupra chiuvetei, în timp ce spălam vase“. Tot în sensul acesta, autoarea lansează chiar pe prima pagină a volumului un fel de avertisment-justificare: „(fiecare cititor va intra în această carte/ la braţ cu îngerul său/ dacă nu are înger îl asigurăm/ că situaţia va fi rezolvată/ în cel mai scurt timp posibil/ se vor găsi de bună seamă şi îngeri de împrumut)// (ştiu e un loc/ destul de comun/ dar zău că nu-mi pasă/ îngeri de gheaţă/ mă împing să scriu/ cu sufletul/ cu mintea/ cu ambele mâini/ fără să retuşez/ nu-i voi refuza/ chiar pe ei/ amicii grei)“. Acceptarea acestui stil poetic, să spunem neomodernist, dar asumat cumva şi autocriticat, este o problemă de gust. Ca cititor de început de secol XXI (postmodern sau orice alt termen echivalent), am avut nevoie de răbdare şi de disponibilitate pentru a continua lectura până la sfârşit. Însă nu stilul este miza acestei cărţi, nu ea trebuie, în opinia autoarei, să fie fără cusur, căci „Cartea mea fără cusur e Iulia“, reînviată (la propriu), sub formă de copil de hârtie, din amintiri, imagini, flash-uri: castelele de nisip de la mare, un batic cu buline, păpuşi Barbie, şapca roz cu inscripţia Piticot, desenele animate, „mami tati buni/ veniţi să vedeţi cum dorm furnicile“ etc. Am remarcat, totuşi, formulări ca „azi am/ înţeles/ ce-nseamnă/ fericirea/ în oglindă/ fericirea/ ia forma/ oului/ de raţă/ rotund/ niciodată“, „a trecut ca o barcă fără vâsle timpul“ sau „în/ 47/ seara/ o voce spunea: /libertatea lăcustei/ libertatea meduzei/ libertatea iederei/ sau pur şi simplu/ a florii fără nume/ libertatea cocostârcului/ înţelegi/ ce vreau/ să-ţi spun?/ libertatea stelei căzătoare/ libertatea delfinului/ a focii/ a pinguinului/ libertatea/ şi atât “, priviri din altă perspectivă tot asupra unor concepte tari: fericirea, timpul şi libertatea.
„Personajele“ Vivianei Muşa sunt mult mai stilizate (ân toate sensurile cuvântului), cu toate că lucrurile pe care le spun şi le fac ele trec, după logica oamenilor obişnuiţi, drept anormale: îşi rup o mână lovind de o mie de ori în tăblia patului, se taie cu un ciob (o clasă întreagă), fug de la internat doar pentru că li se pare interesant, plănuiesc să nu se mărite niciodată ca să nu facă copii handicapaţi, ţin mâinile în buzunare ca să se abţină să-şi dea pumni în cap, îşi smulg părul fir cu fir, ţipă tare (în afară de zilele de Crăciun, când, „de la sfinţenie“, nu se fac crize). Există şi câţiva copii care nu fac nimic din toate acestea, pentru că stau în internat pur şi simplu pentru a avea grijă de alţi copii (în prima poezie vine vorba despre două gemene, una dintre ele spune „Am grijă de ea că e sormea/ da’ eu cu ce sunt vinovată să mă ţină aici?// Uneori vreau să fugă undeva să-i fie bine/ şi pe mine să mă ia înapoi la Casa de copii/ şi să mă dea la şcoala normală“). Stilizarea, după părerea mea cea mai mare reuşită a volumului, stă în modul de a face loc în discurs observaţiilor şi replicilor notate, probabil, de autoare „la faţa locului“. Uneori ele sunt redate ca atare: „Aş vrea să vă întreb ceva în secret./ La copii şi la mamele lor vocile sunt la fel/ de la natură sau că se obişnuiesc unii cu alţii?/ E important, adică dacă vorbesc eu cu mine/ aşa cum ar vorbi mama mea/ să mă încred că vorbesc pe vocea ei sau nu?“; alteori sunt intercalate, aproape pe nesimţite, până la confundare, în discursul vocii poetice principale: „chicotim toate/ ne gâdilăm cât mai mult/ ne zicem glume sau chiar ne înjurăm/ numai şi numai/ să nu se lase un întuneric/ prea mare“, „Aici nimic nu se păstrează./ Totul se dă la schimb sau se rupe în bucăţi,/ în bucăţi mici mici bune de nimic./ Uneori visez. Dar nu-mi pasă“; alteori se topesc complet într-un discurs-reconstituire: „dacă lucian nu vorbeşte, poezia despre el o scriu eu, care l-am văzut“. Numai în finalul volumului găsim şi câteva poezii în care perspectiva narativă este complet exterioară, detaşată, poveştile din şcoala specială şi şcoala în sine par privite de undeva de la distanţă şi lăsate în urmă: „Când vine vorba de familie te cam buşeşte râsu/ şi se face pielea de găină./ Familia este o planşă urâtă şi plină de praf/ care stă în magazie/ pe care scrie romdidactica./ Are şi bunici“, „nimic nimic nu se întâmplă/ e normal peste tot“. Ar mai fi de apreciat şi aspectul grafic al acestor volume. Ambele arată foarte bine şi au câte o „surpriză“ grafică: primul este tipărit, alternativ, cu alb pe pagini negre şi cu negru pe pagini albe, trimitere simbolică la confruntarea cu limita dintre viaţă şi moarte, poate chiar puţin prea clară; al doilea conţine câteva desene ale copiilor de la şcoala specială: eu (o fetiţă), un băiat care râde, mama şi eu, îngheţată bună, maşina a călcat pisica, geantă de doamne are bomboane în ea etc, un fel de picturi naive... de tot.
În concluzie, o lectură specială şi interesantă, cel puţin pentru curajul autoarelor de a vorbi despre o temă riscantă în literatură, boala, şi de a miza pe personajele copii, de obicei greu de construit şi de redat altfel decât la persoana I.

Cronică de Marieva Ionescu, 23 de ani, masterandă în Studii literare româneşti la Facultatea de Litere din Bucureşti, secţia Română-Franceză. Este prezentă în antologiile Rimbaud 2006 şi Rimbaud 2007 ale tinerilor poeţi de expresie franceză, publicate la Maison de poésie, Paris. Coautoare a romanului colectiv Rubik.

sâmbătă, 18 octombrie 2008

Interviu luat de Ema Stere pentru Timeout

Poezii despre copii speciali

Poezii despre copii speciali

După o licenţă şi un master în psihologie, după câţiva ani în care a făcut PR de editură, Viviana Muşa îşi pune numele pe o carte. Şcoala specială e şi istoria criptică, dar reală, a unei experienţe de psiholog, şi un volum de poezii. Un interviu de Ema Stere

Cum s-a născut cartea asta? De ce la un număr de ani după încheierea experienţei?
Am scris studii de caz despre toţi copiii cu care am lucrat ca psiholog şi câteva dintre ele au fost publicate ca articole în revista “Cuvântul”. Scrisul îmi grupează ideile. Citesc, modific, recitesc, înţeleg mai bine. De poezie m-am ocupat mult în copilărie şi în adolescenţă.

Din inconştienţă am publicat şi o carte, prima, apoi m-am oprit ruşinată când am înţeles că nu era bine deloc. M-am supărat cu poezia. E frustrant să încerci într-una şi să nu fie niciodată bine. Pe urmă am scris foarte, foarte rar, totdeauna nemulţumită, am şters tot. După ce am terminat şcolile de psihologie am reînceput să merg pe la cenacluri literare, mi s-a făcut iar chef de scris. Şi într-o zi am arătat o poezie unui prieten poet în părerea căruia am încredere şi lui i-a plăcut mult şi m-a sfătuit să fac mai multe pe tema asta.

E prima poezie din carte, cea despre Maria. Singurul timp liber, liniştit, de singurătate, pe care-l aveam în programul meu nebun din 2007 era marţea între 20:00 şi 22:00, când mergeam la biblioteca Societăţii Române de Psihanaliză. Acolo le-am scris pe toate în câteva luni. Dacă nu venea vacanţa, probabil mai scriam câteva. Mai am în cap imagini care poate ar fi meritat spuse, dar e prea târziu acum.


Cuvântul care apare cel mai des, în legătură cu cartea ta, e “normalitate”. Ţi-ai redefinit noţiunea de “normalitate”, lucrând cu copiii de la şcoala specială?

Dar eu nu m-am schimbat după ce am lucrat acolo. Nu mai mult decât te schimbi de obicei în doi ani. Cum spun şi în prefaţa “mixată” de DJ Radu Andriescu, pentru mine a fost firesc să lucrez cu ei. În copilărie, când mi se spunea “Elena, nepoata dăscăliţei”, la bunici, mă jucam cu Marius, vărul meu diagnosticat cu autism.

Era ca şi noi, un copil de pe uliţă, dar fiecare eram altfel şi era normal să fie aşa. El mergea la biserică împreună cu noi, se dădea cu sania, cu bicicleta, mergeam împreună pe luncă pââână la şuşa să păzim bobocii, ne spunea mereu cât e ceasul şi ştia cu exactitate ce se dă la televizor în fiecare minut. Eu făceam bine haine pentru păpuşi, mă supăram dacă nu eram invitată la pomeni, adoram dudele. Băieţii popii aveau mereu biscuiţi în buzunare şi pielea foarte albă şi gropiţe în obraji.

Elena cealaltă era băieţoaică, se căţăra fără teamă în pomi, când ne jucam doar noi două ea era prinţul şi eu prinţesa. Dragoş, blond şi cârlionţat, era mai mic, dar era bun la fotbal şi excelent la geografie. Am plâns când l-au tuns în clasa I! Apoi Elena a devenit profesoară de sport, eu şi Dragoş am devenit diverse, de băieţii popii nu mai ştiu nimic. Ne-am împrăştiat. Marius a rămas în sat şi este şi acum fascinat de cântecele lui Nicu Alifantis, ştie exact când intră acordeonul în piesă şi din degete ţine ritmul perfect. Ţipă de bucurie când mă vede, strigă “Ce faci E-ena?” şi fuge să anunţe toată familia că am venit iar acasă. Pentru mine asta e normalitatea, nu era nimic de redefinit.


De ce ediţie bilingvă?

Pentru că am prieteni care nu vorbesc româneşte şi voiam să-mi citească şi ei cartea. Pentru că Patriciei Rădoi i-au plăcut poeziile mele şi mi-a făcut cadou traducerea. Pentru că din partea Editurii Trei nu am avut niciun fel de restricţie şi astfel am putut gândi cartea în stilul meu. De altfel, toţi cei care au lucrat pentru realizarea acestei cărţi au făcut-o din prietenie şi le mulţumesc: Magdalena Mărculescu, Silviu Dragomir şi Vasile Dem Zamfirescu (directorii editoriali), Cristian Coban (director de producţie), Roxana Boboc şi Eugenia Ursu (redactare în engleză şi română), Silvia Olteanu (design).


Ca psiholog, cred că trebuie să păstrezi o anumită distanţă faţă de persoanele cu care lucrezi. Ai reuşit?

Distanţă nu înseamnă să fii distant. Nu am stat niciodată peste program, nu le-am dat lor salariul meu, nu am luat copiii acasă. Am luat poezia lor cu mine, asta e permis chiar şi la psihologi.

Poezii despre copii speciali

Se poate vorbi despre “Literatură” cu L în astfel de experienţe? Sau emoţia e mai degrabă umană decât estetică?
Cum am spus mai sus, m-am oprit din scris acum zece ani pentru că nu-mi ieşea mai deloc literatură. Crede-mă că nu aş fi compromis o experienţă atât de importantă pentru mine dacă nu aş fi avut încredere că textele pe care le scriu acum sunt mai bune decât cele vechi. Dacă voiam doar emoţie umană puteam să-mi fac emisiune pe TVR sau rubrică în Formula AS. Mă inflamez când vorbesc de copiii aia, sunt autentică, trec de ecran, aş fi avut succes. Deci dacă am ales să scriu poezie despre şcoala specială este şi pentru că sper să fac şi literatură.


Ai păstrat legătura cu cineva? Ai vreun poet preferat, printre copii?
Am păstrat legătura cu Doamna Jeni, Eugenia Streche, învăţătoarea căreia îi este dedicată cartea. Am fost la ea acasă, am fost la spital când s-a îmbolnăvit, ea a venit cu întreaga ei familie la lectura mea din Club A. În şcoală m-am întors de două ori după încheierea contractului. O dată să-mi iau al “treişpelea” salariu şi a doua oară după ce am scris poeziile. Aveam nevoie să văd cum au crescut copiii. Au fost mutaţi aproape toţi în diverse alte instituţii. Le-am revăzut doar pe Pisica şi Veronica. Toţi erau 70 şi am ales doar o parte din ei ca personaje pentru carte. Poţi spune că i-am preferat din punct de vedere literar. Dar, chiar dacă asta nu s-a remarcat, unele personaje sunt inventate. Eu sunt poeta, copiii sunt muzele.


Te gândeşti să te întorci la psihologie? Te faci scriitoare pur şi simplu?
M-am întors deja la psihologie, dar nu renunţând la scris, ci la cariera mea de PR. Lucrez ca terapeut
într-un spital psihiatric în Paris. Nu mai pot da înapoi, sunt şi scriitoare acum, chiar dacă asta va fi singura carte pentru care mi-am făcut curaj să o public. De scris continuu să scriu, dar şterg tot. Vom vedea ce se mai întâmplă.

Şcoala specială/Special School, Editura Trei, 80 p., 15 lei


Ema Stere , 16 oct 2008
Timeout

joi, 25 septembrie 2008

VIVIANA MUSA , Special school, Editura TREI



ana.

the school has

one floor and a cement playground
it has toilets outside for when we are outside
and the terrible pit
and the porter’s hut
and a fence and a walnut tree next to the fence.
From the first floor, where the dormitories are
and the kitchen and the canteen
that’s where Ciocarlan jumped from
when he wanted to go out.
He is really crazy (just like me!) and he wasn’t even hurt.
All the way up you also get the Headmaster’s offices
and the Doctor’s and Mr Aurel who administrates them.
The fat old teachers
don’t have a staff room like they do at a normal school.
They don’t deserve it.
The cement playground has a bit of grass, too.
The pit is terrible because:
- that’s where a little girl fell and died, one of the really
crazy ones
that’s what we heard.
- and because it stinks of shit
because it’s got shit in it.
in the porter’s hut there are bodyguards now.
Some of them are nice and some are not.
Like people everywhere.
Behind the big fence is the field,
and behind the small ones are people’s back yards
Maria once climbed up the walnut tree next to the fence
and she was shouting from there
that the nurse was you-know-what-ing you-know-who…
Hello Headmaster, nice day!
And now that I’ve written your essay
do your worst!
If you really want to know,
miss, your pills are crap!
I sleep a little but when I wake up I cut myself with a
shard of glass so
the Mayor will come and close down your school!
Because you don’t deserve to have the kids you have.


mother’s day

this is the day when the inspectors come and we sing
it’s your day mummy and the school gets a top-up.
we make collages with Mrs Jeni whose hands work like
magic
and she knows how to make flowery branches
out of plastic bags and garbage.
When talk of families comes up you can’t help laughing
and you get goose-bumps.
Family is an ugly poster full of dust
which lives in the storage room
with «Romdidactica» on it.
It’s even got grandparents.


a drawing

Here I drew a heater made out of squares
which heats things. What does it heat? Wet socks and rags.
Who put them there? A mummy. Maybe mine.
It gets nice and warm and she is looking at how the heat
steams up the window.
And at me.
She says I’m precious.
And sweet.
That I know how to play nicely.
With toy cars.
These are drops from the rags.
Why pick on me?
Everyone pisses sometime.
Especially people like
Ciocarlan.
But we all have our reasons.
It’s because of the tinned fruit Miss.
They give it to us in the evening and it’s too warm.
Makes your tongue burn.
You can draw on a steamed window if the coloured pens
run out.
You can see who passes through the playground
and you can make a steam dog because we don’t have one
in the garden.
Or you can write words that can be erased quickly
as if they were never there.
Or little men.


the great humiliation

Just leave me alone, all right,
I know I don’t spell the words properly
because Cat took my letters.
She’s skanky and spits them out
and walks around bare-assed in the classroom and I can’t
concentrate.
I don’t even touch her letters because
she puts her hand everywhere even
in her trousers
and the cleaning ladies found her
drinking out of the toilet.
That’s her business
but don’t make me
make words out of those disgusting letters!
Nothing is clean around here
because you can’t keep yourself clean
everyone wipes themselves off on you.
For the great humiliation.

Traducere / Translation: Patricia RADOI

vineri, 29 august 2008

Simona Sora - Dilema Veche despre Şcoala specială

Simona SORA

puzzlecturi

Poeme de ocnă


Prin 2006, într-un dosar dilematic despre autism, am publicat un poem scris de un tînăr autist din Germania, Birger Sellin, din volumul intitulat Nu mai vreau să stau în mine, apărut la Editura Kiepenheuer & Witsch, Köln, sub îngrijirea lui Michael Klonovsky, jurnalist la Focus. Poemul „Mesaj dintr-o temniţă autistă“, tradus de doamna Magdalena Schubert pentru Dilema veche, era de o rară stranietate, ca o incantaţie fără scop: „compun abia acum un cîntec despre bucuria vorbirii / un cîntec pentru autiştii muţi să-l cînte în cămine / şi ospicii / unghiile furcilor sînt instrumentele / cînt acest cîntec din străfundul iadului şi-l strig / tuturor nevorbitorilor de pe pămînt“. E poezie? Nu ştiu, dar cred că e cel din urmă lucru care contează. Mi-am amintit de poemul lui Birger Sellin din acel volum devenit best-seller şi tradus în peste 10 limbi, citind Şcoala specială. Cele 23 de poeme din cel de-al doilea volum de poezie al Vivianei Muşa, traduse în engleză de Patricia Rădoi (regizoare şi profesoară de „Film Studies“ la Londra), mizează tot pe articularea exterioară a unor interioare distruse, pustiite, intransmisibile în fond. Autoarea, psiholog de meserie, specializată în psihopedagogia copilului cu nevoi aparte, a lucrat în mai multe şcoli speciale din România şi Franţa. Poemele din acest volum reprezintă, într-un fel, „punerea în cuvinte“ a acelor experienţe-limită, din perspectiva intimă a copiilor; în alt fel însă, în poemele Vivianei Muşa (sau în desenele ei din carte) e vorba despre sine, despre propria copilărie şi adolescenţă, despre pustiire în general şi despre improbabila refacere interioară după traume majore. Prefaţa semnată de poetul Radu Andriescu, colată însă ingenios din mailurile-mărturisiri ale Vivianei Muşa, joacă tocmai pe limita fragilă dintre vocile infantile asumate în carte şi propria voce poetică – amestec identificator-recuperatoriu extrem de autentic: „eu... am «lucrat» de cînd mă ştiu cu astfel de copii într-un fel sau altul. Am un văr cu autism. Acum el are aproape 40 de ani, dar am copilărit împreună. Apoi am tot avut în preajmă copii accidentaţi... Am avut şi o educaţie super religioasă, chestii legate de ajutor reciproc, blîndeţe, poveşti de genul ăsta... Bunicul meu era cîntăreţ în strană, la biserică – «dascăl» se zice în zona Buzăului – şi toată copilăria am fost identificată ca făcînd parte din familia cu funcţie religioasă a satului... De aici mi se trage un anume gen de activism, iubire, compasiune, devotament... Aşa că... era firesc cumva să devin preoteasă... sau medic sau asistent social... sau psiholog... sau iubită de poet boem:) Toată adolescenţa am avut coşmaruri legate de copii pe care îi salvam din diverse accidente... Mi-a trecut, după analiza personală. Încercam să mă salvez pe mine, de fapt“. Identităţile copiilor „salvaţi“ în aceste poeme de ocnă sînt, de altfel, întotdeauna incerte: Maria din „Gemenele“, păzită de sora ei sacrificată; Lucian din „dacă Lucian nu vorbeşte, poezia despre el o scriu eu, care l-am văzut“; Stelică, cu forma sa masculin-feminină, la marginea omenescului; contorsionatul Ciocârlan. Ei sînt „povestiţi“ de un copil-martor, un „eu“ mobil care îi articuleză într-o ipostază de coşmar mecanic sau care le dă cuvîntul, amestec de fantasme, frici şi voci străine: „da de ce să ştiu să scriu / dacă ştiu să desenez? / E la fel. / Atingi gura monstrului direct în cer / şi nu te mai părăseşte nimeni... Nici nu ştiu cum e mai bine: să ai mamă sau să nu ai... / Aicea mică e desenată mama mea, / am făcut-o mică aşa că dacă e să încerce să mă mănînce / să fie doar aşa la glumă, ca o muşcătură de ţînţar. / E bine să te scarpini după ţînţar, / că ai o treabă“. Poeme despre cruzime, indiferenţă, arierare, textele Vivianei Muşa şochează mai ales în zonele – rare – luminoase (personaje precum „doamna Jeni“, căreia îi este dedicată cartea, sau „domnu Vasilică“, îngrijitorul), picături de omenesc fără de care coşmarul ar fi insuportabil. Bunătatea nu e, pentru copiii din Şcoala specială, decît un accident, o pauză de respiraţie – memorabilă şi destabilizatoare – în plin coşmar: „8 martie / e ziua cînd vin inspectoarele şi cîntăm / de ziua ta mămică şi primim ajutoare / facem colaje cu doamna Jeni care-i merg mîinile brici – şi ştie să facă tot felul de crenguţe înflorite / din toate pungile şi gunoaiele. / Cînd vine vorba de familie te cam bufneşte rîsu / şi se face pielea de găină. / Familia este o planşă urîtă şi plină de praf / care stă în magazie / pe care scrie romdidactica. / Are şi bunici“. E poezie? Nu ştiu, dar cred că e cel din urmă lucru care contează.

joi, 29 mai 2008

Terorista despre "Scoala Speciala"

Poetul in slujba MEA

de Terorista

Viviana Musa, Scoala speciala, no name, 2007

Am cautat pe net despre carticica asta si am gasit un singur articol, scris de Dan Sociu. Care m-a enervat. In afara de faptul ca nimeni n-o sa tina seama de ce zice el de data asta (indiferent daca are dreptate sau nu), articolul mai e si centrat pe “literatura minoritatilor”, “poetul in slujba comunitatii” si alte consideratii despre arta si tendinte. Nu ca as tine eu la arta pentru arta, care, zice Sociu, e un principiu fara nici o valoare la ora asta. E pur si simplu irelevant pentru ce e arta aia (pentru curatat pete de pe covoare sau pentru salvgardarea pacii), important e altceva: e buna sau proasta. S-avem pardon, dar exista comunitati carora le trebuie poezioare de oblojit rani sentimentale, comunitati carora le trebuie texte de strigat pe stadion, comunitati carora le trebuie cintece electorale samd. Si comunitati care vor arta pentru arta. Ca ce chestie sint ultimele mai naspa decit celelalte? De ce n-ar fi poetul care face arta pentru arta in slujba unei comunitati? Comunitatea care vrea arta pentru arta, fireste. Ce, nu e in minoritate? Nu mai stiu, cred ca pe amazon am vazut o categorie la “poetry” de am murit de ris: baseball poems (sau asa ceva). Aia comunitate! A se compara comunitatea fanilor de baseball cu cea a fanilor de arta pentru arta. Banuiesc ca e mai “minora” ultima. Minoritatea in slujba careia se pune Viviana Musa e a copiilor autisti. Sper ca le-a facut bine Sau macar ca au apreciat poeziile astea, efectuate ­in slujba lor. Noi, ailalti, care nu facem parte din minoritatea asta, de ce sa ne bagam? Ca sa zicem ca da, bai nene, ce ne-am emotionat si ce chestii noi am invatat despre autisti si ce bine ca ne-am mai destupat si ne-am schimbat atitudinea? Bullshit! Atitudinea mea a ramas fix aceeasi: n-am nici un chef de vreo interactiune cu copiii astia, ever. Altfel, stiam dinainte ca trebuie ocrotiti si ingrijiti, niciodata nu mi-a trecut prin cap ca ar fi bine sa-i gazam. Dar daca as ramine insarcinata si m-ar anunta medicii in timp util ca o sa iasa un autist, trust me, n-as ezita nici o secunda sa fac un avort. Simtiti-va liberi sa ma judecati & condamnati aspru, treaba voastra. (Apropo, ma luase valul la un moment dat in legatura cu o carte scrisa de un rrom, Salex nu-stiu-cum. Am citit un interviu in metropotam si la inceput trepidam sa citesc si eu. Pina spre sfirsit imi pierise orice chef si mi se facuse cam rusine de entuziasmul initial, ca Salex zicea prapastii. Imi doresc sincer si foarte tare sa citesc un roman bun scris de un tigan, l-as supralauda, probabil, dar nimic nu ma poate face sa citesc si sa apreciez, estetic sau nu, o carte proasta scrisa de un tigan. In fine, nu stiu cum e cartea aia de fapt, n-am citit-o, cum spuneam, pentru ca omul abera cu naivitate.) Si-acum, fara vrajeli de-astea: Scoala speciala e foarte misto si mi-a placut mult. Sint vreo 19 poeme. Voci de copii internati. Care nu sint ingerasi si nu sint nici monstri. Sint umani fara sa-ti stirneasca simpatie. Iti stirnesc mila si oroare. Ceea ce ar fi egal cu zero, ca mila si oroare iti stirnesc autistii oricum, fara sa fie nevoie de vreun poet care sa intermedieze intre ei si noi.
De ce mi-a placut mie:
1. suna foarte autentic, ceea ce nu vrea sa insemne decit ca Viviana Musa stie ce face;
2. e o chestie plina de viata, cu sensul “vioiciune” - functioneaza foarte bine, textul te transporta, creeaza atmosfera, ritm, ba chiar personaje;
3. contine o gramada de chestii amuzante si induiosatoare si cinice in acelasi timp, fara sa incline exagerat spre nici una - nimic nu e doar amuzant, doar induiosator, doar cinic (incercati acasa, poftim, sa vedeti daca va iese);
4. nu contine clisee si didacticisme, autoarea nu trage pe nimeni de mineca;
5. e cu desavirsire imposibil sa spui ca ai retinut vreun slogan sau vreo invatatura de viata - ceea ce retii sint niste poezii bine facute;
6. nu pot sa separ “felia de realitate” de “arta” cu care e recreata - ceea ce mai vreau, la final, nu e altceva despre sau cu autisti, ci altceva scris de Viviana Musa. Get it?
Am citit cartea lui Mark Haddon, centrata pe un personaj autist. Mi-a placut, dar n-o sa mai citesc Haddon in vecii vecilor amin. Ce e super-funny e ca Haddon zicea ca a vrut sa faca un roman, nu sa se puna in slujba vreunei comunitati, in timp ce Dan Sociu (posibil si autoarea) bate cimpii despre utilitatea sociala a Scolii speciale. E invers, pe cuvint. Aici gasiti o parte din volum. Aici e blogul cartii. O sa postez si eu un text integral:
“8 martie
e ziua cind vin inspectoarele si cintam
de ziua ta mamico si primim ajutoare.
Facem colaje cu doamna Jeni care-i merg miinile brici
si stie sa faca tot felu de crengute inflorite din toate pungile
si gunoaiele.
Cind vine vorba de familie te cam bufneste risu
si se face pielea de gaina.
Familia este o plansa urita si plina de praf
care sta in magazie
pe care scrie romdidactica.
are si bunici”

Bineinteles ca te bufneste risu si se face pielea de gaina si-ti ramine in cap finalul si te bucuri ca se termina la timp, ca nu-ti jigneste inteligenta, admiri taietura versurilor si ritmul lor, in fine, o citesti o data si inca o data, vezi cit de putin ostentativa e doza de colocvialitate, vezi contrastul intre adult si copil, intre institutie si individ, intre ce se predica si ce se simte. Si, sa ma scuzati de amatorism si naivitate, DAR: e foarte frumos! (Acuma nu vreau sa spun ca e o capodopera, nu sariti in sus.)
P.S. Poza am luat-o de pe un blog, de la un post care nu mi-a placut deloc, tin sa precizez.
O s-o scot daca e vreo problema, dar sper sa nu fie.

Pentru comentarii accesati: http://www.terorista.ro/www/2008/05/26/poetul-in-slujba-mea/#comment-18772