România literară despre Şcoala specială

România literară, Numarul 31, 2008
Vara patriarhilor
Cronică literară de Cosmin Ciotloş

Nimic estival, în afară de perioada apariţiei, de-a lungul unor volume de poezie ca Şcoala specială sau Blank. Nimic estival, prin urmare, în atitudinea inaugurală a unor tineri scriitori ca Viviana Muşa sau Vlad Moldovan. Am în minte, spunând aceasta, nu atât anotimpul canicular pe care, cu ochii la calendare, îl traversăm cu toţii, cât mai ales metafora unei mult prea timpurii ruperi de rânduri în plutonul ultimei generaţii de autori. Fiindcă, dacă recitim astăzi, cu intenţia de a opera o cuvenită selecţie, volumele de versuri ale celor ce trec - în unele formulări publicistice - drept milenarişti, constatăm că nucleul dur al decadei acoperă, aproape uniform, anii 2000-2004. Sunt anii în care au intrat în scenă, zgomotos, Marius Ianuş, Dan Sociu, Claudiu Komartin, Teodor Dună, Dan Coman, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Elena Vlădăreanu, Răzvan Ţupa, Ştefan Manasia, Adrian Urmanov. Şi - de bună seamă - alţii, nu de aceeaşi mână, dar din acelaşi val foarte permisiv.

Ce a urmat ţine, aşa cum anticipam cu un anume regret, de o adevărată vacanţă - de vară - în care bursa debuturilor pare să-şi desfăşoare, inofensiv, rotativa. Au apărut, între timp, cărţi de poezie originale. Sau măcar interesante. Nu, însă, şi autori cu adevărat demni de ele. Lista restrânsă a generaţiei a cam rămas aceeaşi, chiar dacă premiile acordate anual par, într-o inerţială bunăvoinţă, s-o primenească neobosit. Ar fi inutil şi cinic să reproduc, acum, câteva nume de poeţi de ale căror energii stenice nu sunt nici pe departe convins. Mai indicat mi se pare să notez, democratic, că o atare criză afectează în mod egal editurile interesate de numele noi ale literaturii locale. Nici Vinea, nici Cartea Românească, nici Paralela 45 nu sunt, din acest punct de vedere, scutite de eşecuri. După cum nici criticii literari ai momentului nu au altceva de făcut decât să constate, global, curba descendentă. Iar afirmaţia mea nu se întemeiază pe memoria acută a cititorilor României literare, ci pe disponibilitatea acestora de a uita repede ceea ce - la urma urmelor - e pasabil.

Şi totuşi, întorcându-mă la prima frază a articolului, există, între apariţiile acestei veri, două volume care se află în bune raporturi diplomatice cu semnatarii lor. Mai bune, poate, decât cele - ca să invoc un alt debut semnificativ - dintre Floarea de menghină şi Svetlana Cârstean.


În 1997, Vivianei Muşa i se tipărea prima carte, Iubirea departelui. Nu am idee pe ce se putea întemeia scrisul unei autoare abia ieşite din adolescenţă şi abia intrate la facultatea de psihologie. Şi nici dacă respectiva plachetă a stârnit suficient interes în rândul comentatorilor încât, reconstituit, dosarul de receptare să conţină pasaje exacte şi edificatoare. Printr-o stranie lege a compensaţiei, m-am străduit să mă apropii cât mai mult de cel de-al doilea debut al ei - palpabil de data aceasta - timid intitulat Şcoala specială.

Ca biografie, ne informează coperta secundă, totul pare o vastă transmisiune în direct din câteva, greu identificabile dar uşor reprezentabile, centre de plasament româneşti. Vocile răguşite ale unor copii supuşi privaţiunilor emoţionale se pliază, dureros, peste natura - elementară - a interogaţiilor: "Aş vrea să vă întreb ceva în secret./ La copii şi la mamele lor vocile sunt la fel/ de la natură sau că se obişnuiesc unii cu alţii ?/ E important, adică dacă vorbesc eu cu mine/ aşa cum ar vorbi mama mea/ să mă încred că vorbesc pe vocea ei sau nu?" (pag. 68)
Paradoxul nu mai iese aici din micile economii specifice artificiului logic, ci din abuzul de cuvinte pe care corecta definire a termenilor îl presupune. Faptul e, cu precizie, constant şi izbeşte chiar în moalele clişeului. Iată ce înseamnă, de fapt, a opta zi a lunii martie: "e ziua când vin inspectoarele şi cântăm/ de ziua ta mămico şi primim ajutoare./ Facem colaje cu doamna Jeni care-i merg mâinile brici/ şi ştie să facă tot felu de crenguţe înflorite/ din toate pungile şi gunoaiele./ Când vine vorba de familie te cam bufneşte râsu/ şi se face pielea de găină./ Familia este o planşă urâtă şi plină de praf/ care stă în magazie/ pe care scrie romdidactica./ Are şi bunici." (pag. 60)

Când astfel de ambiguităţi se instituie, realismul gros al presupusului reportaj trece în fundal. Înregistrarea e, cu fineţe, controlată. Atenţia e deviată discret către referinţa culturală, aşa cum subliniază excelent, în câteva propoziţii sintetice, Radu Vancu. Poezia americană e, în paginile Şcolii speciale, pe continentul ei. Dar nici Arghezi, cel din Flori de mucegai, nu e chiar o prezenţă de ignorat: "hai uită-te la mine, mă! Tu eşti Stelică? Mă da firav eşti tu. Hai uită-te la mine Ochi negri!/ Cine ţi-a băgat aşa mâinile în pantaloni?/ ţi le scot că nu-i frumos./ Acu de ce plângi?/ Of, ce faci, mămică ? De ce-ţi dai pumni în cap?/ Amărâtule ! de-aia stăteai tu cu mânuţele în pantaloni?/ Na că ţi le pun la loc,/ gata cu mama!/ Ia uite cum le scoate pe cracu pantalonului ! Mă Stelică, nu vorbeşti, nu? Da auzi?/ Mă, tu nici nu întorci capul când îţi zic pe nume./ Ia uite cum ştii tu să te joci cu mâinile scoase prin craci,/ n-am văzut aşa ceva în viaţa mea !/ Ce-ai pe mână, leocoplast? Eşti lovit?/ Aaa...scrie NARGHITA pe leocoplast !/ Aşa te cheamă. Râzi, ai ? Nu eşti băiat! Gata, am înţeles. Eşti fetiţă !/ Mânca-o-ar mama pe ea de fetiţă. Râzi acu, ai!?" (pag. 34)

Plac, într-o primă lectură, în volumul Vivianei Muşa, sonorităţile neobişnuite ale limbajului, pronunţiile defectuoase, adaptările verbale neizbutite. Detalii ce ţin, îndeobşte, de fidelitatea înregistrării audio şi care nu asigură decât o anumită empatie jurnalistică. Oprindu-ne la acest nivel al sociologismului vulgar şi al anchetei fonetice la fel de vulgare, cartea ar putea fi sancţionată cu destulă asprime. Numai că, atrag atenţia, dincolo de dizabilităţile care-i singularizează - şi însingurează - pe aceşti copii numiţi când Ana, când Ciocârlan, când Religioasa, când Gâjâita, există o deprindere - specială - pe care, la fiecare deschidere a volumului, ei o împart cu câte cineva.
Câte dintre personajele Vivianei Muşa scriu? Câte citesc? Şi cât de des? E de numărat!


Înainte de Blank, Vlad Moldovan nu a mai publicat nimic. Acest volum cu titlu sec, permanent pregătit să se autodevoreze, perfect adecvat, este, aşadar, cel dintâi - cu toate actele în regulă - al poetului de aproape 27 de ani. Că el era, în mod natural, preconizat genetic, suntem înştiinţaţi la vreme de textul de pe ultima copertă. Că, în materie de simplitate a concepţiei versului, Bacovia pare a fi unul din modele, suntem, din nou avertizaţi din aceeaşi sursă. Că, însă, poziţia pe care o ocupă vocabula aceasta astringentă e una care duce, în spaţiile dintre versuri, la crearea unui "om nou", mi se pare mai degrabă o nobilă iluzie.

Oricum, deşi validat de autorii generaţiei cristalizate în jurul anului 2000, Vlad Moldovan nu le e, acestora, dator prin nimic. Cel mult o anume tăietură molcomă a sintagmelor şi o anume indiferenţă faţă de formulările insistent expresive l-ar putea situa pe acelaşi meridian cu Ştefan Manasia. Fragmentarismul şi narativitatea nu mai sunt, la el, premise ale poeziei, ci repere ale viziunii. Pe care, ulterior, la cerere, fiecare o poate transforma în ce vrea. Un poem care trimite la practicile zen se încheie, riguros, cu însemnarea orei şi a datei. Un altul dă senzaţia de ruralitate păgână construită, milimetric, pe ecranul unui calculator. Un altul e o metamorfoză pe care numai hazardul o poate justifica: "Am câştigat la Loto/ 5 din 6/ Cinci din şase/ Nu 4 nici 6/ 5 din ŞASE - ca în viaţă/ şi când mă duc să revendic/ Boom !/ începe furtuna/ pe stradă/ în mijlocul oraşului,/ şi nici un oficiu în apropiere./ Acum, cu bănuţii aş/ mai fi făcut câte ceva/ dar căldurica din mine/ era mai slabă decât/ scrâşnetul clădirilor din jur/ cădeau câte 5, în stânga/ şi la dreapta./ Asta făcea natura pentru mine/ pentru fiul ei cel mai blând// O ţineam pe micuţică de mână să n-o ia/ vreo rafală/ Şi îi trăsneam vreo două/ ţine-te nu ţi-am spus/ Asta nu-i dictare puiuk/ Teme-te de huruitul vântului/ Pleacă-te la vijelie/ Copilă./ Moirele pe ea şi nu/ pe mine/ Eriniile o trag în gang-bangul lor vârtos !/ Până odată o desprinde/ Suflul de lângă mine/ Şi o poartă sus/ Ca pe o scamă în pelteaua descreierată./ Dar eu mă vâr sub streaşină/ Şi cu biletu în cioc/ Încep să buhui." (pag. 46)

Acurateţea semnelor grafice şi dicţia fără pereche a silabisirii sunt urmări ale judicioasei folosiri a spaţiilor albe. De orice fel, risc să presupun, de la cele tipografice până la cele ale globulelor din sânge. Microscopice, şi una, şi cealaltă, pentru că aceasta e scara la care Vlad Moldovan îşi instrumentează vocea. Dacă şi-ar goni animalele de pradă din texte şi dacă ar înlocui gamele majore care sparg timpanele câtorva poeme realmente frumoase, am avea, în Blank, cea mai intransigentă formă de minimalism din poezia ultimilor ani. Iar aceasta fără a apela, comod, la deliciile confesiunii.

Atunci, fiecare pagină ar suna astfel: "Când citeam/ sau încercam să urmăresc/ o tulpină (ea iese şi se încolăceşte/ de gât)./ Pe covor/ şi sub podele/ levita ba poate clipocea/ firava mea tristeţe./ Uneori ştiu pe unde umblă mâinile ei.// Trec pe lângă oameni mai stupefiaţi decât mine,/ respir năuc,/ dacă supravieţuiesc o să mă intoxic cu fum./ Ocolesc craterele de pe caldarâm.// Încă mai ascund hârtia mototolită în pumn -/ nu vreau s-o las/ în nici un loc Ťde la care mă îndepărtează paşiiť." (pag. 79)

După Blank, Vlad Moldovan va trebui să scrie, complet surd la exterior, alte şi alte volume absolut identice cu acesta. Pentru a-şi împlini formula, foarte dificilă, de care, de la început, nu s-a cruţat.