Interviu luat de Ema Stere pentru Timeout

Poezii despre copii speciali

După o licenţă şi un master în psihologie, după câţiva ani în care a făcut PR de editură, Viviana Muşa îşi pune numele pe o carte. Şcoala specială e şi istoria criptică, dar reală, a unei experienţe de psiholog, şi un volum de poezii. Un interviu de Ema Stere

Cum s-a născut cartea asta? De ce la un număr de ani după încheierea experienţei?
Am scris studii de caz despre toţi copiii cu care am lucrat ca psiholog şi câteva dintre ele au fost publicate ca articole în revista “Cuvântul”. Scrisul îmi grupează ideile. Citesc, modific, recitesc, înţeleg mai bine. De poezie m-am ocupat mult în copilărie şi în adolescenţă.

Din inconştienţă am publicat şi o carte, prima, apoi m-am oprit ruşinată când am înţeles că nu era bine deloc. M-am supărat cu poezia. E frustrant să încerci într-una şi să nu fie niciodată bine. Pe urmă am scris foarte, foarte rar, totdeauna nemulţumită, am şters tot. După ce am terminat şcolile de psihologie am reînceput să merg pe la cenacluri literare, mi s-a făcut iar chef de scris. Şi într-o zi am arătat o poezie unui prieten poet în părerea căruia am încredere şi lui i-a plăcut mult şi m-a sfătuit să fac mai multe pe tema asta.

E prima poezie din carte, cea despre Maria. Singurul timp liber, liniştit, de singurătate, pe care-l aveam în programul meu nebun din 2007 era marţea între 20:00 şi 22:00, când mergeam la biblioteca Societăţii Române de Psihanaliză. Acolo le-am scris pe toate în câteva luni. Dacă nu venea vacanţa, probabil mai scriam câteva. Mai am în cap imagini care poate ar fi meritat spuse, dar e prea târziu acum.

Cuvântul care apare cel mai des, în legătură cu cartea ta, e “normalitate”. Ţi-ai redefinit noţiunea de “normalitate”, lucrând cu copiii de la şcoala specială?
Dar eu nu m-am schimbat după ce am lucrat acolo. Nu mai mult decât te schimbi de obicei în doi ani. Cum spun şi în prefaţa “mixată” de DJ Radu Andriescu, pentru mine a fost firesc să lucrez cu ei. În copilărie, când mi se spunea “Elena, nepoata dăscăliţei”, la bunici, mă jucam cu Marius, vărul meu diagnosticat cu autism.

Era ca şi noi, un copil de pe uliţă, dar fiecare eram altfel şi era normal să fie aşa. El mergea la biserică împreună cu noi, se dădea cu sania, cu bicicleta, mergeam împreună pe luncă pââână la şuşa să păzim bobocii, ne spunea mereu cât e ceasul şi ştia cu exactitate ce se dă la televizor în fiecare minut. Eu făceam bine haine pentru păpuşi, mă supăram dacă nu eram invitată la pomeni, adoram dudele. Băieţii popii aveau mereu biscuiţi în buzunare şi pielea foarte albă şi gropiţe în obraji.

Elena cealaltă era băieţoaică, se căţăra fără teamă în pomi, când ne jucam doar noi două ea era prinţul şi eu prinţesa. Dragoş, blond şi cârlionţat, era mai mic, dar era bun la fotbal şi excelent la geografie. Am plâns când l-au tuns în clasa I! Apoi Elena a devenit profesoară de sport, eu şi Dragoş am devenit diverse, de băieţii popii nu mai ştiu nimic. Ne-am împrăştiat. Marius a rămas în sat şi este şi acum fascinat de cântecele lui Nicu Alifantis, ştie exact când intră acordeonul în piesă şi din degete ţine ritmul perfect. Ţipă de bucurie când mă vede, strigă “Ce faci E-ena?” şi fuge să anunţe toată familia că am venit iar acasă. Pentru mine asta e normalitatea, nu era nimic de redefinit.


De ce ediţie bilingvă?
Pentru că am prieteni care nu vorbesc româneşte şi voiam să-mi citească şi ei cartea. Pentru că Patriciei Rădoi i-au plăcut poeziile mele şi mi-a făcut cadou traducerea. Pentru că din partea Editurii Trei nu am avut niciun fel de restricţie şi astfel am putut gândi cartea în stilul meu. De altfel, toţi cei care au lucrat pentru realizarea acestei cărţi au făcut-o din prietenie şi le mulţumesc: Magdalena Mărculescu, Silviu Dragomir şi Vasile Dem Zamfirescu (directorii editoriali), Cristian Coban (director de producţie), Roxana Boboc şi Eugenia Ursu (redactare în engleză şi română), Silvia Olteanu (design).

Ca psiholog, cred că trebuie să păstrezi o anumită distanţă faţă de persoanele cu care lucrezi. Ai reuşit?
Distanţă nu înseamnă să fii distant. Nu am stat niciodată peste program, nu le-am dat lor salariul meu, nu am luat copiii acasă. Am luat poezia lor cu mine, asta e permis chiar şi la psihologi.

Poezii despre copii speciali

Se poate vorbi despre “Literatură” cu L în astfel de experienţe? Sau emoţia e mai degrabă umană decât estetică?
Cum am spus mai sus, m-am oprit din scris acum zece ani pentru că nu-mi ieşea mai deloc literatură. Crede-mă că nu aş fi compromis o experienţă atât de importantă pentru mine dacă nu aş fi avut încredere că textele pe care le scriu acum sunt mai bune decât cele vechi. Dacă voiam doar emoţie umană puteam să-mi fac emisiune pe TVR sau rubrică în Formula AS. Mă inflamez când vorbesc de copiii aia, sunt autentică, trec de ecran, aş fi avut succes. Deci dacă am ales să scriu poezie despre şcoala specială este şi pentru că sper să fac şi literatură.

Ai păstrat legătura cu cineva? Ai vreun poet preferat, printre copii?
Am păstrat legătura cu Doamna Jeni, Eugenia Streche, învăţătoarea căreia îi este dedicată cartea. Am fost la ea acasă, am fost la spital când s-a îmbolnăvit, ea a venit cu întreaga ei familie la lectura mea din Club A. În şcoală m-am întors de două ori după încheierea contractului. O dată să-mi iau al “treişpelea” salariu şi a doua oară după ce am scris poeziile. Aveam nevoie să văd cum au crescut copiii. Au fost mutaţi aproape toţi în diverse alte instituţii. Le-am revăzut doar pe Pisica şi Veronica. Toţi erau 70 şi am ales doar o parte din ei ca personaje pentru carte. Poţi spune că i-am preferat din punct de vedere literar. Dar, chiar dacă asta nu s-a remarcat, unele personaje sunt inventate. Eu sunt poeta, copiii sunt muzele.

Te gândeşti să te întorci la psihologie? Te faci scriitoare pur şi simplu?
M-am întors deja la psihologie, dar nu renunţând la scris, ci la cariera mea de PR. Lucrez ca terapeut
într-un spital psihiatric în Paris. Nu mai pot da înapoi, sunt şi scriitoare acum, chiar dacă asta va fi singura carte pentru care mi-am făcut curaj să o public. De scris continuu să scriu, dar şterg tot. Vom vedea ce se mai întâmplă.

Şcoala specială/Special School, Editura Trei, 80 p., 15 lei

Ema Stere , 16 oct 2008
Timeout

Simona Sora - Dilema Veche despre Şcoala specială

Simona SORA

puzzlecturi

Poeme de ocnă

Prin 2006, într-un dosar dilematic despre autism, am publicat un poem scris de un tînăr autist din Germania, Birger Sellin, din volumul intitulat Nu mai vreau să stau în mine, apărut la Editura Kiepenheuer & Witsch, Köln, sub îngrijirea lui Michael Klonovsky, jurnalist la Focus. Poemul „Mesaj dintr-o temniţă autistă“, tradus de doamna Magdalena Schubert pentru Dilema veche, era de o rară stranietate, ca o incantaţie fără scop: „compun abia acum un cîntec despre bucuria vorbirii / un cîntec pentru autiştii muţi să-l cînte în cămine / şi ospicii / unghiile furcilor sînt instrumentele / cînt acest cîntec din străfundul iadului şi-l strig / tuturor nevorbitorilor de pe pămînt“. E poezie? Nu ştiu, dar cred că e cel din urmă lucru care contează. Mi-am amintit de poemul lui Birger Sellin din acel volum devenit best-seller şi tradus în peste 10 limbi, citind Şcoala specială. Cele 23 de poeme din cel de-al doilea volum de poezie al Vivianei Muşa, traduse în engleză de Patricia Rădoi (regizoare şi profesoară de „Film Studies“ la Londra), mizează tot pe articularea exterioară a unor interioare distruse, pustiite, intransmisibile în fond. Autoarea, psiholog de meserie, specializată în psihopedagogia copilului cu nevoi aparte, a lucrat în mai multe şcoli speciale din România şi Franţa. Poemele din acest volum reprezintă, într-un fel, „punerea în cuvinte“ a acelor experienţe-limită, din perspectiva intimă a copiilor; în alt fel însă, în poemele Vivianei Muşa (sau în desenele ei din carte) e vorba despre sine, despre propria copilărie şi adolescenţă, despre pustiire în general şi despre improbabila refacere interioară după traume majore. Prefaţa semnată de poetul Radu Andriescu, colată însă ingenios din mailurile-mărturisiri ale Vivianei Muşa, joacă tocmai pe limita fragilă dintre vocile infantile asumate în carte şi propria voce poetică – amestec identificator-recuperatoriu extrem de autentic: „eu... am «lucrat» de cînd mă ştiu cu astfel de copii într-un fel sau altul. Am un văr cu autism. Acum el are aproape 40 de ani, dar am copilărit împreună. Apoi am tot avut în preajmă copii accidentaţi... Am avut şi o educaţie super religioasă, chestii legate de ajutor reciproc, blîndeţe, poveşti de genul ăsta... Bunicul meu era cîntăreţ în strană, la biserică – «dascăl» se zice în zona Buzăului – şi toată copilăria am fost identificată ca făcînd parte din familia cu funcţie religioasă a satului... De aici mi se trage un anume gen de activism, iubire, compasiune, devotament... Aşa că... era firesc cumva să devin preoteasă... sau medic sau asistent social... sau psiholog... sau iubită de poet boem:) Toată adolescenţa am avut coşmaruri legate de copii pe care îi salvam din diverse accidente... Mi-a trecut, după analiza personală. Încercam să mă salvez pe mine, de fapt“. Identităţile copiilor „salvaţi“ în aceste poeme de ocnă sînt, de altfel, întotdeauna incerte: Maria din „Gemenele“, păzită de sora ei sacrificată; Lucian din „dacă Lucian nu vorbeşte, poezia despre el o scriu eu, care l-am văzut“; Stelică, cu forma sa masculin-feminină, la marginea omenescului; contorsionatul Ciocârlan. Ei sînt „povestiţi“ de un copil-martor, un „eu“ mobil care îi articuleză într-o ipostază de coşmar mecanic sau care le dă cuvîntul, amestec de fantasme, frici şi voci străine: „da de ce să ştiu să scriu / dacă ştiu să desenez? / E la fel. / Atingi gura monstrului direct în cer / şi nu te mai părăseşte nimeni... Nici nu ştiu cum e mai bine: să ai mamă sau să nu ai... / Aicea mică e desenată mama mea, / am făcut-o mică aşa că dacă e să încerce să mă mănînce / să fie doar aşa la glumă, ca o muşcătură de ţînţar. / E bine să te scarpini după ţînţar, / că ai o treabă“. Poeme despre cruzime, indiferenţă, arierare, textele Vivianei Muşa şochează mai ales în zonele – rare – luminoase (personaje precum „doamna Jeni“, căreia îi este dedicată cartea, sau „domnu Vasilică“, îngrijitorul), picături de omenesc fără de care coşmarul ar fi insuportabil. Bunătatea nu e, pentru copiii din Şcoala specială, decît un accident, o pauză de respiraţie – memorabilă şi destabilizatoare – în plin coşmar: „8 martie / e ziua cînd vin inspectoarele şi cîntăm / de ziua ta mămică şi primim ajutoare / facem colaje cu doamna Jeni care-i merg mîinile brici – şi ştie să facă tot felul de crenguţe înflorite / din toate pungile şi gunoaiele. / Cînd vine vorba de familie te cam bufneşte rîsu / şi se face pielea de găină. / Familia este o planşă urîtă şi plină de praf / care stă în magazie / pe care scrie romdidactica. / Are şi bunici“. E poezie? Nu ştiu, dar cred că e cel din urmă lucru care contează.