sâmbătă, 31 ianuarie 2009

Noua literatură despre Şcoala specială



Noua literatură, nr. 19, Anul II, noiembrie 2008
cartea de poeziie
cărţi cu copii („Înţelegi ce vreau să-ţi spun?“)

Cronică de Marieva Ionescu

47 îngeri de catifea, de Simona Constantinovici, Editura Brumar, 2008 şi Şcoala specială/Special school, de Viviana Muşa, Editura Trei, 2008 (ediţie bilingvă) sunt două cărţi de poezie foarte speciale, aşa cum bine se poate vedea chiar din titluri: deşi scrise de două autoare din „generaţii“ şi cu stiluri poetice diferite, ele se întâlnesc totuşi, undeva dincolo de literatură. Protagoniştii ambelor cărţi sunt copii: în 47 îngeri de catifea o fetiţă pe nume Iulia (fetiţa autoarei), înger bolnav locuind, majoritatea timpului, nu în cer, ci în salonul 47 al unei clinici de oncologie; în Şcoala specială câţiva dintre băieţii şi fetele cu care autoarea a lucrat, ca psiholog, la o şcoală specială.
Povestea Iuliei este văzută prin „ochiul magic al iubirii/ de mamă postmodernă“, adică prin ochiul unei scriitoare care, de exemplu, îşi asumă riscul de a mai folosi, încă, termeni tari ca iubire, îngeri, catifea, stele, cer, suflet, lacrimi, în timp ce altundeva recunoaşte, în paranteză, la sfârşitul singurului „poem fără îngeri“: „gândit, în salonul 47, deasupra chiuvetei, în timp ce spălam vase“. Tot în sensul acesta, autoarea lansează chiar pe prima pagină a volumului un fel de avertisment-justificare: „(fiecare cititor va intra în această carte/ la braţ cu îngerul său/ dacă nu are înger îl asigurăm/ că situaţia va fi rezolvată/ în cel mai scurt timp posibil/ se vor găsi de bună seamă şi îngeri de împrumut)// (ştiu e un loc/ destul de comun/ dar zău că nu-mi pasă/ îngeri de gheaţă/ mă împing să scriu/ cu sufletul/ cu mintea/ cu ambele mâini/ fără să retuşez/ nu-i voi refuza/ chiar pe ei/ amicii grei)“. Acceptarea acestui stil poetic, să spunem neomodernist, dar asumat cumva şi autocriticat, este o problemă de gust. Ca cititor de început de secol XXI (postmodern sau orice alt termen echivalent), am avut nevoie de răbdare şi de disponibilitate pentru a continua lectura până la sfârşit. Însă nu stilul este miza acestei cărţi, nu ea trebuie, în opinia autoarei, să fie fără cusur, căci „Cartea mea fără cusur e Iulia“, reînviată (la propriu), sub formă de copil de hârtie, din amintiri, imagini, flash-uri: castelele de nisip de la mare, un batic cu buline, păpuşi Barbie, şapca roz cu inscripţia Piticot, desenele animate, „mami tati buni/ veniţi să vedeţi cum dorm furnicile“ etc. Am remarcat, totuşi, formulări ca „azi am/ înţeles/ ce-nseamnă/ fericirea/ în oglindă/ fericirea/ ia forma/ oului/ de raţă/ rotund/ niciodată“, „a trecut ca o barcă fără vâsle timpul“ sau „în/ 47/ seara/ o voce spunea: /libertatea lăcustei/ libertatea meduzei/ libertatea iederei/ sau pur şi simplu/ a florii fără nume/ libertatea cocostârcului/ înţelegi/ ce vreau/ să-ţi spun?/ libertatea stelei căzătoare/ libertatea delfinului/ a focii/ a pinguinului/ libertatea/ şi atât “, priviri din altă perspectivă tot asupra unor concepte tari: fericirea, timpul şi libertatea.
„Personajele“ Vivianei Muşa sunt mult mai stilizate (ân toate sensurile cuvântului), cu toate că lucrurile pe care le spun şi le fac ele trec, după logica oamenilor obişnuiţi, drept anormale: îşi rup o mână lovind de o mie de ori în tăblia patului, se taie cu un ciob (o clasă întreagă), fug de la internat doar pentru că li se pare interesant, plănuiesc să nu se mărite niciodată ca să nu facă copii handicapaţi, ţin mâinile în buzunare ca să se abţină să-şi dea pumni în cap, îşi smulg părul fir cu fir, ţipă tare (în afară de zilele de Crăciun, când, „de la sfinţenie“, nu se fac crize). Există şi câţiva copii care nu fac nimic din toate acestea, pentru că stau în internat pur şi simplu pentru a avea grijă de alţi copii (în prima poezie vine vorba despre două gemene, una dintre ele spune „Am grijă de ea că e sormea/ da’ eu cu ce sunt vinovată să mă ţină aici?// Uneori vreau să fugă undeva să-i fie bine/ şi pe mine să mă ia înapoi la Casa de copii/ şi să mă dea la şcoala normală“). Stilizarea, după părerea mea cea mai mare reuşită a volumului, stă în modul de a face loc în discurs observaţiilor şi replicilor notate, probabil, de autoare „la faţa locului“. Uneori ele sunt redate ca atare: „Aş vrea să vă întreb ceva în secret./ La copii şi la mamele lor vocile sunt la fel/ de la natură sau că se obişnuiesc unii cu alţii?/ E important, adică dacă vorbesc eu cu mine/ aşa cum ar vorbi mama mea/ să mă încred că vorbesc pe vocea ei sau nu?“; alteori sunt intercalate, aproape pe nesimţite, până la confundare, în discursul vocii poetice principale: „chicotim toate/ ne gâdilăm cât mai mult/ ne zicem glume sau chiar ne înjurăm/ numai şi numai/ să nu se lase un întuneric/ prea mare“, „Aici nimic nu se păstrează./ Totul se dă la schimb sau se rupe în bucăţi,/ în bucăţi mici mici bune de nimic./ Uneori visez. Dar nu-mi pasă“; alteori se topesc complet într-un discurs-reconstituire: „dacă lucian nu vorbeşte, poezia despre el o scriu eu, care l-am văzut“. Numai în finalul volumului găsim şi câteva poezii în care perspectiva narativă este complet exterioară, detaşată, poveştile din şcoala specială şi şcoala în sine par privite de undeva de la distanţă şi lăsate în urmă: „Când vine vorba de familie te cam buşeşte râsu/ şi se face pielea de găină./ Familia este o planşă urâtă şi plină de praf/ care stă în magazie/ pe care scrie romdidactica./ Are şi bunici“, „nimic nimic nu se întâmplă/ e normal peste tot“. Ar mai fi de apreciat şi aspectul grafic al acestor volume. Ambele arată foarte bine şi au câte o „surpriză“ grafică: primul este tipărit, alternativ, cu alb pe pagini negre şi cu negru pe pagini albe, trimitere simbolică la confruntarea cu limita dintre viaţă şi moarte, poate chiar puţin prea clară; al doilea conţine câteva desene ale copiilor de la şcoala specială: eu (o fetiţă), un băiat care râde, mama şi eu, îngheţată bună, maşina a călcat pisica, geantă de doamne are bomboane în ea etc, un fel de picturi naive... de tot.
În concluzie, o lectură specială şi interesantă, cel puţin pentru curajul autoarelor de a vorbi despre o temă riscantă în literatură, boala, şi de a miza pe personajele copii, de obicei greu de construit şi de redat altfel decât la persoana I.

Cronică de Marieva Ionescu, 23 de ani, masterandă în Studii literare româneşti la Facultatea de Litere din Bucureşti, secţia Română-Franceză. Este prezentă în antologiile Rimbaud 2006 şi Rimbaud 2007 ale tinerilor poeţi de expresie franceză, publicate la Maison de poésie, Paris. Coautoare a romanului colectiv Rubik.

Un comentariu:

Viviana Muşa spunea...

Multumesc frumos. O singură obiecţie la "conţine câteva desene ale copiilor de la şcoala specială: eu (o fetiţă), un băiat care râde, mama şi eu, îngheţată bună, maşina a călcat pisica, geantă de doamne are bomboane în ea etc, un fel de picturi naive... de tot."
Desenele sunt făcute de autoare :D .