Simona SORA
puzzlecturi
Poeme de ocnă
Prin 2006, într-un dosar dilematic despre autism, am publicat un poem scris de un tînăr autist din Germania, Birger Sellin, din volumul intitulat Nu mai vreau să stau în mine, apărut la Editura Kiepenheuer & Witsch, Köln, sub îngrijirea lui Michael Klonovsky, jurnalist la Focus. Poemul „Mesaj dintr-o temniţă autistă“, tradus de doamna Magdalena Schubert pentru Dilema veche, era de o rară stranietate, ca o incantaţie fără scop: „compun abia acum un cîntec despre bucuria vorbirii / un cîntec pentru autiştii muţi să-l cînte în cămine / şi ospicii / unghiile furcilor sînt instrumentele / cînt acest cîntec din străfundul iadului şi-l strig / tuturor nevorbitorilor de pe pămînt“. E poezie? Nu ştiu, dar cred că e cel din urmă lucru care contează. Mi-am amintit de poemul lui Birger Sellin din acel volum devenit best-seller şi tradus în peste 10 limbi, citind Şcoala specială. Cele 23 de poeme din cel de-al doilea volum de poezie al Vivianei Muşa, traduse în engleză de Patricia Rădoi (regizoare şi profesoară de „Film Studies“ la Londra), mizează tot pe articularea exterioară a unor interioare distruse, pustiite, intransmisibile în fond. Autoarea, psiholog de meserie, specializată în psihopedagogia copilului cu nevoi aparte, a lucrat în mai multe şcoli speciale din România şi Franţa. Poemele din acest volum reprezintă, într-un fel, „punerea în cuvinte“ a acelor experienţe-limită, din perspectiva intimă a copiilor; în alt fel însă, în poemele Vivianei Muşa (sau în desenele ei din carte) e vorba despre sine, despre propria copilărie şi adolescenţă, despre pustiire în general şi despre improbabila refacere interioară după traume majore. Prefaţa semnată de poetul Radu Andriescu, colată însă ingenios din mailurile-mărturisiri ale Vivianei Muşa, joacă tocmai pe limita fragilă dintre vocile infantile asumate în carte şi propria voce poetică – amestec identificator-recuperatoriu extrem de autentic: „eu... am «lucrat» de cînd mă ştiu cu astfel de copii într-un fel sau altul. Am un văr cu autism. Acum el are aproape 40 de ani, dar am copilărit împreună. Apoi am tot avut în preajmă copii accidentaţi... Am avut şi o educaţie super religioasă, chestii legate de ajutor reciproc, blîndeţe, poveşti de genul ăsta... Bunicul meu era cîntăreţ în strană, la biserică – «dascăl» se zice în zona Buzăului – şi toată copilăria am fost identificată ca făcînd parte din familia cu funcţie religioasă a satului... De aici mi se trage un anume gen de activism, iubire, compasiune, devotament... Aşa că... era firesc cumva să devin preoteasă... sau medic sau asistent social... sau psiholog... sau iubită de poet boem:) Toată adolescenţa am avut coşmaruri legate de copii pe care îi salvam din diverse accidente... Mi-a trecut, după analiza personală. Încercam să mă salvez pe mine, de fapt“. Identităţile copiilor „salvaţi“ în aceste poeme de ocnă sînt, de altfel, întotdeauna incerte: Maria din „Gemenele“, păzită de sora ei sacrificată; Lucian din „dacă Lucian nu vorbeşte, poezia despre el o scriu eu, care l-am văzut“; Stelică, cu forma sa masculin-feminină, la marginea omenescului; contorsionatul Ciocârlan. Ei sînt „povestiţi“ de un copil-martor, un „eu“ mobil care îi articuleză într-o ipostază de coşmar mecanic sau care le dă cuvîntul, amestec de fantasme, frici şi voci străine: „da de ce să ştiu să scriu / dacă ştiu să desenez? / E la fel. / Atingi gura monstrului direct în cer / şi nu te mai părăseşte nimeni... Nici nu ştiu cum e mai bine: să ai mamă sau să nu ai... / Aicea mică e desenată mama mea, / am făcut-o mică aşa că dacă e să încerce să mă mănînce / să fie doar aşa la glumă, ca o muşcătură de ţînţar. / E bine să te scarpini după ţînţar, / că ai o treabă“. Poeme despre cruzime, indiferenţă, arierare, textele Vivianei Muşa şochează mai ales în zonele – rare – luminoase (personaje precum „doamna Jeni“, căreia îi este dedicată cartea, sau „domnu Vasilică“, îngrijitorul), picături de omenesc fără de care coşmarul ar fi insuportabil. Bunătatea nu e, pentru copiii din Şcoala specială, decît un accident, o pauză de respiraţie – memorabilă şi destabilizatoare – în plin coşmar: „8 martie / e ziua cînd vin inspectoarele şi cîntăm / de ziua ta mămică şi primim ajutoare / facem colaje cu doamna Jeni care-i merg mîinile brici – şi ştie să facă tot felul de crenguţe înflorite / din toate pungile şi gunoaiele. / Cînd vine vorba de familie te cam bufneşte rîsu / şi se face pielea de găină. / Familia este o planşă urîtă şi plină de praf / care stă în magazie / pe care scrie romdidactica. / Are şi bunici“. E poezie? Nu ştiu, dar cred că e cel din urmă lucru care contează.
