Terorista despre "Scoala Speciala"

Poetul in slujba MEA

de Terorista

Viviana Musa, Scoala speciala, no name, 2007

Am cautat pe net despre carticica asta si am gasit un singur articol, scris de Dan Sociu. Care m-a enervat. In afara de faptul ca nimeni n-o sa tina seama de ce zice el de data asta (indiferent daca are dreptate sau nu), articolul mai e si centrat pe “literatura minoritatilor”, “poetul in slujba comunitatii” si alte consideratii despre arta si tendinte. Nu ca as tine eu la arta pentru arta, care, zice Sociu, e un principiu fara nici o valoare la ora asta. E pur si simplu irelevant pentru ce e arta aia (pentru curatat pete de pe covoare sau pentru salvgardarea pacii), important e altceva: e buna sau proasta. S-avem pardon, dar exista comunitati carora le trebuie poezioare de oblojit rani sentimentale, comunitati carora le trebuie texte de strigat pe stadion, comunitati carora le trebuie cintece electorale samd. Si comunitati care vor arta pentru arta. Ca ce chestie sint ultimele mai naspa decit celelalte? De ce n-ar fi poetul care face arta pentru arta in slujba unei comunitati? Comunitatea care vrea arta pentru arta, fireste. Ce, nu e in minoritate? Nu mai stiu, cred ca pe amazon am vazut o categorie la “poetry” de am murit de ris: baseball poems (sau asa ceva). Aia comunitate! A se compara comunitatea fanilor de baseball cu cea a fanilor de arta pentru arta. Banuiesc ca e mai “minora” ultima. Minoritatea in slujba careia se pune Viviana Musa e a copiilor autisti. Sper ca le-a facut bine Sau macar ca au apreciat poeziile astea, efectuate ­in slujba lor. Noi, ailalti, care nu facem parte din minoritatea asta, de ce sa ne bagam? Ca sa zicem ca da, bai nene, ce ne-am emotionat si ce chestii noi am invatat despre autisti si ce bine ca ne-am mai destupat si ne-am schimbat atitudinea? Bullshit! Atitudinea mea a ramas fix aceeasi: n-am nici un chef de vreo interactiune cu copiii astia, ever. Altfel, stiam dinainte ca trebuie ocrotiti si ingrijiti, niciodata nu mi-a trecut prin cap ca ar fi bine sa-i gazam. Dar daca as ramine insarcinata si m-ar anunta medicii in timp util ca o sa iasa un autist, trust me, n-as ezita nici o secunda sa fac un avort. Simtiti-va liberi sa ma judecati & condamnati aspru, treaba voastra. (Apropo, ma luase valul la un moment dat in legatura cu o carte scrisa de un rrom, Salex nu-stiu-cum. Am citit un interviu in metropotam si la inceput trepidam sa citesc si eu. Pina spre sfirsit imi pierise orice chef si mi se facuse cam rusine de entuziasmul initial, ca Salex zicea prapastii. Imi doresc sincer si foarte tare sa citesc un roman bun scris de un tigan, l-as supralauda, probabil, dar nimic nu ma poate face sa citesc si sa apreciez, estetic sau nu, o carte proasta scrisa de un tigan. In fine, nu stiu cum e cartea aia de fapt, n-am citit-o, cum spuneam, pentru ca omul abera cu naivitate.) Si-acum, fara vrajeli de-astea: Scoala speciala e foarte misto si mi-a placut mult. Sint vreo 19 poeme. Voci de copii internati. Care nu sint ingerasi si nu sint nici monstri. Sint umani fara sa-ti stirneasca simpatie. Iti stirnesc mila si oroare. Ceea ce ar fi egal cu zero, ca mila si oroare iti stirnesc autistii oricum, fara sa fie nevoie de vreun poet care sa intermedieze intre ei si noi.
De ce mi-a placut mie:
1. suna foarte autentic, ceea ce nu vrea sa insemne decit ca Viviana Musa stie ce face;
2. e o chestie plina de viata, cu sensul “vioiciune” - functioneaza foarte bine, textul te transporta, creeaza atmosfera, ritm, ba chiar personaje;
3. contine o gramada de chestii amuzante si induiosatoare si cinice in acelasi timp, fara sa incline exagerat spre nici una - nimic nu e doar amuzant, doar induiosator, doar cinic (incercati acasa, poftim, sa vedeti daca va iese);
4. nu contine clisee si didacticisme, autoarea nu trage pe nimeni de mineca;
5. e cu desavirsire imposibil sa spui ca ai retinut vreun slogan sau vreo invatatura de viata - ceea ce retii sint niste poezii bine facute;
6. nu pot sa separ “felia de realitate” de “arta” cu care e recreata - ceea ce mai vreau, la final, nu e altceva despre sau cu autisti, ci altceva scris de Viviana Musa. Get it?
Am citit cartea lui Mark Haddon, centrata pe un personaj autist. Mi-a placut, dar n-o sa mai citesc Haddon in vecii vecilor amin. Ce e super-funny e ca Haddon zicea ca a vrut sa faca un roman, nu sa se puna in slujba vreunei comunitati, in timp ce Dan Sociu (posibil si autoarea) bate cimpii despre utilitatea sociala a Scolii speciale. E invers, pe cuvint. Aici gasiti o parte din volum. Aici e blogul cartii. O sa postez si eu un text integral:
“8 martie
e ziua cind vin inspectoarele si cintam
de ziua ta mamico si primim ajutoare.
Facem colaje cu doamna Jeni care-i merg miinile brici
si stie sa faca tot felu de crengute inflorite din toate pungile
si gunoaiele.
Cind vine vorba de familie te cam bufneste risu
si se face pielea de gaina.
Familia este o plansa urita si plina de praf
care sta in magazie
pe care scrie romdidactica.
are si bunici”

Bineinteles ca te bufneste risu si se face pielea de gaina si-ti ramine in cap finalul si te bucuri ca se termina la timp, ca nu-ti jigneste inteligenta, admiri taietura versurilor si ritmul lor, in fine, o citesti o data si inca o data, vezi cit de putin ostentativa e doza de colocvialitate, vezi contrastul intre adult si copil, intre institutie si individ, intre ce se predica si ce se simte. Si, sa ma scuzati de amatorism si naivitate, DAR: e foarte frumos! (Acuma nu vreau sa spun ca e o capodopera, nu sariti in sus.)
P.S. Poza am luat-o de pe un blog, de la un post care nu mi-a placut deloc, tin sa precizez.
O s-o scot daca e vreo problema, dar sper sa nu fie.

Pentru comentarii accesati: http://www.terorista.ro/www/2008/05/26/poetul-in-slujba-mea/#comment-18772