• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

Viviana Mușa sau poezia care se învârte se învârte se învârte


Legenda spune că anumite cărți vorbesc de la sine din momentul în care le vezi. Când am ținut în palme volumul de poezii Școala specială (editura trei, 2008) a poetei Viviana Mușa, am simțit că acolo, între coperți, se întâmplă ceva viu, ca un animal, și nu m-am înșelat. Nu vă lăsați păcăliți de subțirimea volumului, nici chiar de faptul că este o ediție bilingvă ceea ce reduce încă o dată poeziile la jumătate, odată absorbite poemele, vă asigur că vor produce implozii nenumărate pe o perioadă nedeterminată de timp.
Chiar dacă vorbește despre un univers mai greu accesibil nouă (internatele pline de copii cu dizabilități), nu simți nicio secundă că nu ai aparține acelor evenimente repetitve, iar dorința permanentă a poetei de a fugi din acele locuri care tind să instituționalizeze și sufletul, găsește în cititor paralele personale care îl fac să se simtă stingher că, iată, un mic volumaș de poezii a reușit să-i atingă acea coardă ce a fost ținută până atunci în debara.
Profesia autoarei (psiholog în școli speciale din Franța și România) aruncă semințele necesare introspecției, făcându-te, prin niște motive care îți scapă pentru că țin de procese ale inconștientului, să recitești anumite poezii cu sufletul la gură, ca și când ar fi pentru prima dată.
Poeta nu dă instanțe, nu vine cu sfaturi și nici nu prezintă adevăruri care pot scăpa celor din jur. Poeta vorbește la prezent, reușește să îmbrace haina cititorului căruia îi crește de la un vers la altul o plantație de goluri în stomac. Școala specială poate fi viața, poate fi acel ceva pe lângă care trecem și la care este nevoie să ne aplecăm, să îi scoatem mâinile din buzunare pentru a vedea după aceea că nu am făcut lucru cel mai bun.
Vocabularul poeziei este al copilului transfigurat de torentul vorbirii proaspăt învățate, dar pe care, în anumite momente îl scapă de sub controlul. Sunt surprinse inrădăcinarea acelor momente speciale din viața fiecăruia care ne vor urmări de-a lungul vieții, este surprins momentul căderii meteoritului pe scoarța cerebrală înainte de a se transforma în act inconștient. Toate astea cu un impact asemănător unui car de reportaj care ia un interviu în dreptul unei case în flăcări, direct propietarului.
Este greu să uiți un asemenea volum, nu te va urma prin versuri memorabile (deși sunt câteva pe care simți nevoia să le subliniezi), ci prin trăirile avute, prin scuturarea la care ești supus, și zic eu că acesta este scopul poeziei.
Nu este un volum din care să rup versuri, să rup strofe, este o adevărată revelație a eului care își găsește în aceste pagini niște oglinzi retrovizoare.
Este un volum care nu te întoarce la copilărie, ci îți arată cât ești de copil!
Dizabilitățile prezente în versuri pot fi oricând asimilate, își pot găsi oricând, la orice cuvânt, un corespondent în cititor.
Închei această mică notă de lectură oferind o poezie din volum pe care am citit-o de zece ori, și urmează să o mai citesc de o sută.

stelică?

hai uită-te la mine, mă! tu ești Stelică?
Mă da firav ești tu. Hai uită-te la mine Ochi negri!
Cine ți-a băgat așa mâinile în pantaloni?
Ți le scot că nu-i frumos.
Acu de ce plângi?
Of, ce faci maică? De ce-ți dai pumni în cap?
Aoleu ești din ăia care-și dă pumni în cap?
Amărâtule! de - aia stăteai cu mânuțele în pantaloni.
Na că ți le pun la loc.
gata cu mama!
Ia uite cum le scoate pe cracu pantalonilor!
Mă Stelică nu vorbești, nu? Dar auzi?
Mă, tu nici nu întorci capul când îți zic pe nume.
Ia uite cum știi tu să te joci așa cu mâinile scoase prin craci
n-am văzut în viața mea!
Ce-ai pe mână, leocoplast? Ești lovit?
Aaaa...scrie NARGHITA pe leocoplast!
Așa te cheamă. Râzi, ai!?
Nu ești băiat! Gata am înțeles. Ești fetiță!
Mânca-o-ar mama pe ea de fetiță. Râzi acu, ai!?

stefanciobanu2004  2013-08-06 serialreading.com

Şcoala speciala este un volum de poezie care surprinde in primul rand prin autenticitatea textelor.

As risca sa spun ca autoarea a reusit aici un proiect de dezvelire, de scoatere la lumina a poeziei, ascunse in straturile groase ale sabloanelor sociale si ideilor preconcepute. Pe de alta parte, nu as risca nimic sa afirm ca rezultatul este unul remarcabil. Proiectul Vivianei nu este unul umanitar - desi unii ar putea sa sustina contrariul -, ci unul de reconstruire a unei realitati, intr-o nota artistica inedita.

In ciuda faptului ca sunt reflexii ale unei zone umane putin accesibile omului de rand (accesibilitatea aici fiind o chestiune de alegere a fiecarui individ in parte), textele din Şcoala Speciala reusesc sa evite cliseele, surprinzand prin nuanta de normalitate a discursului si prin puterea de recreere a unor voci autentice. Ceea ce la prima vedere ar putea da senzatia de mila, grotesc sau claustrare, la o lectura mai atenta, descoperi ca astfel se traduce realitatea acestor copii si ca, da, elementele ei nu difera cu mult de ceea ce restul lumii considera a fi normal. Cred ca dincolo de orice, acest volum propune o schimbare de perceptie, o incercare de integrare a acestei lumi in "normalul " realitatii noastre.

serialreaders.com 

Scoala speciala si Bookataria de imagini

Clubul Ilustratorilor prezinta
BOOKATARIA DE IMAGINI

[d] GALLERY, str Th Burada nr 12 (langa parcul Facultatii de Drept) Vernisaj: luni 1 iunie, ora 18.00 Expozitia este deschisa in perioada 1-13 iunie. Program de vizitare 16.00-20.00, luni inchis, telefon 0744342487 (Amalia Dulhan)

In cadrul expozitiei Alexandra Radulescu a expus o propunere de ilustratie creata pentru poezia "Sub marea oala de ciorba din bucatarie" din volumul Scoala Speciala.

http://clubulilustratorilor.blogspot.com/

România literară despre Şcoala specială

România literară, Numarul 31, 2008
Vara patriarhilor
Cronică literară de Cosmin Ciotloş

Nimic estival, în afară de perioada apariţiei, de-a lungul unor volume de poezie ca Şcoala specială sau Blank. Nimic estival, prin urmare, în atitudinea inaugurală a unor tineri scriitori ca Viviana Muşa sau Vlad Moldovan. Am în minte, spunând aceasta, nu atât anotimpul canicular pe care, cu ochii la calendare, îl traversăm cu toţii, cât mai ales metafora unei mult prea timpurii ruperi de rânduri în plutonul ultimei generaţii de autori. Fiindcă, dacă recitim astăzi, cu intenţia de a opera o cuvenită selecţie, volumele de versuri ale celor ce trec - în unele formulări publicistice - drept milenarişti, constatăm că nucleul dur al decadei acoperă, aproape uniform, anii 2000-2004. Sunt anii în care au intrat în scenă, zgomotos, Marius Ianuş, Dan Sociu, Claudiu Komartin, Teodor Dună, Dan Coman, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Elena Vlădăreanu, Răzvan Ţupa, Ştefan Manasia, Adrian Urmanov. Şi - de bună seamă - alţii, nu de aceeaşi mână, dar din acelaşi val foarte permisiv.

Ce a urmat ţine, aşa cum anticipam cu un anume regret, de o adevărată vacanţă - de vară - în care bursa debuturilor pare să-şi desfăşoare, inofensiv, rotativa. Au apărut, între timp, cărţi de poezie originale. Sau măcar interesante. Nu, însă, şi autori cu adevărat demni de ele. Lista restrânsă a generaţiei a cam rămas aceeaşi, chiar dacă premiile acordate anual par, într-o inerţială bunăvoinţă, s-o primenească neobosit. Ar fi inutil şi cinic să reproduc, acum, câteva nume de poeţi de ale căror energii stenice nu sunt nici pe departe convins. Mai indicat mi se pare să notez, democratic, că o atare criză afectează în mod egal editurile interesate de numele noi ale literaturii locale. Nici Vinea, nici Cartea Românească, nici Paralela 45 nu sunt, din acest punct de vedere, scutite de eşecuri. După cum nici criticii literari ai momentului nu au altceva de făcut decât să constate, global, curba descendentă. Iar afirmaţia mea nu se întemeiază pe memoria acută a cititorilor României literare, ci pe disponibilitatea acestora de a uita repede ceea ce - la urma urmelor - e pasabil.

Şi totuşi, întorcându-mă la prima frază a articolului, există, între apariţiile acestei veri, două volume care se află în bune raporturi diplomatice cu semnatarii lor. Mai bune, poate, decât cele - ca să invoc un alt debut semnificativ - dintre Floarea de menghină şi Svetlana Cârstean.


În 1997, Vivianei Muşa i se tipărea prima carte, Iubirea departelui. Nu am idee pe ce se putea întemeia scrisul unei autoare abia ieşite din adolescenţă şi abia intrate la facultatea de psihologie. Şi nici dacă respectiva plachetă a stârnit suficient interes în rândul comentatorilor încât, reconstituit, dosarul de receptare să conţină pasaje exacte şi edificatoare. Printr-o stranie lege a compensaţiei, m-am străduit să mă apropii cât mai mult de cel de-al doilea debut al ei - palpabil de data aceasta - timid intitulat Şcoala specială.

Ca biografie, ne informează coperta secundă, totul pare o vastă transmisiune în direct din câteva, greu identificabile dar uşor reprezentabile, centre de plasament româneşti. Vocile răguşite ale unor copii supuşi privaţiunilor emoţionale se pliază, dureros, peste natura - elementară - a interogaţiilor: "Aş vrea să vă întreb ceva în secret./ La copii şi la mamele lor vocile sunt la fel/ de la natură sau că se obişnuiesc unii cu alţii ?/ E important, adică dacă vorbesc eu cu mine/ aşa cum ar vorbi mama mea/ să mă încred că vorbesc pe vocea ei sau nu?" (pag. 68)
Paradoxul nu mai iese aici din micile economii specifice artificiului logic, ci din abuzul de cuvinte pe care corecta definire a termenilor îl presupune. Faptul e, cu precizie, constant şi izbeşte chiar în moalele clişeului. Iată ce înseamnă, de fapt, a opta zi a lunii martie: "e ziua când vin inspectoarele şi cântăm/ de ziua ta mămico şi primim ajutoare./ Facem colaje cu doamna Jeni care-i merg mâinile brici/ şi ştie să facă tot felu de crenguţe înflorite/ din toate pungile şi gunoaiele./ Când vine vorba de familie te cam bufneşte râsu/ şi se face pielea de găină./ Familia este o planşă urâtă şi plină de praf/ care stă în magazie/ pe care scrie romdidactica./ Are şi bunici." (pag. 60)

Când astfel de ambiguităţi se instituie, realismul gros al presupusului reportaj trece în fundal. Înregistrarea e, cu fineţe, controlată. Atenţia e deviată discret către referinţa culturală, aşa cum subliniază excelent, în câteva propoziţii sintetice, Radu Vancu. Poezia americană e, în paginile Şcolii speciale, pe continentul ei. Dar nici Arghezi, cel din Flori de mucegai, nu e chiar o prezenţă de ignorat: "hai uită-te la mine, mă! Tu eşti Stelică? Mă da firav eşti tu. Hai uită-te la mine Ochi negri!/ Cine ţi-a băgat aşa mâinile în pantaloni?/ ţi le scot că nu-i frumos./ Acu de ce plângi?/ Of, ce faci, mămică ? De ce-ţi dai pumni în cap?/ Amărâtule ! de-aia stăteai tu cu mânuţele în pantaloni?/ Na că ţi le pun la loc,/ gata cu mama!/ Ia uite cum le scoate pe cracu pantalonului ! Mă Stelică, nu vorbeşti, nu? Da auzi?/ Mă, tu nici nu întorci capul când îţi zic pe nume./ Ia uite cum ştii tu să te joci cu mâinile scoase prin craci,/ n-am văzut aşa ceva în viaţa mea !/ Ce-ai pe mână, leocoplast? Eşti lovit?/ Aaa...scrie NARGHITA pe leocoplast !/ Aşa te cheamă. Râzi, ai ? Nu eşti băiat! Gata, am înţeles. Eşti fetiţă !/ Mânca-o-ar mama pe ea de fetiţă. Râzi acu, ai!?" (pag. 34)

Plac, într-o primă lectură, în volumul Vivianei Muşa, sonorităţile neobişnuite ale limbajului, pronunţiile defectuoase, adaptările verbale neizbutite. Detalii ce ţin, îndeobşte, de fidelitatea înregistrării audio şi care nu asigură decât o anumită empatie jurnalistică. Oprindu-ne la acest nivel al sociologismului vulgar şi al anchetei fonetice la fel de vulgare, cartea ar putea fi sancţionată cu destulă asprime. Numai că, atrag atenţia, dincolo de dizabilităţile care-i singularizează - şi însingurează - pe aceşti copii numiţi când Ana, când Ciocârlan, când Religioasa, când Gâjâita, există o deprindere - specială - pe care, la fiecare deschidere a volumului, ei o împart cu câte cineva.
Câte dintre personajele Vivianei Muşa scriu? Câte citesc? Şi cât de des? E de numărat!


Înainte de Blank, Vlad Moldovan nu a mai publicat nimic. Acest volum cu titlu sec, permanent pregătit să se autodevoreze, perfect adecvat, este, aşadar, cel dintâi - cu toate actele în regulă - al poetului de aproape 27 de ani. Că el era, în mod natural, preconizat genetic, suntem înştiinţaţi la vreme de textul de pe ultima copertă. Că, în materie de simplitate a concepţiei versului, Bacovia pare a fi unul din modele, suntem, din nou avertizaţi din aceeaşi sursă. Că, însă, poziţia pe care o ocupă vocabula aceasta astringentă e una care duce, în spaţiile dintre versuri, la crearea unui "om nou", mi se pare mai degrabă o nobilă iluzie.

Oricum, deşi validat de autorii generaţiei cristalizate în jurul anului 2000, Vlad Moldovan nu le e, acestora, dator prin nimic. Cel mult o anume tăietură molcomă a sintagmelor şi o anume indiferenţă faţă de formulările insistent expresive l-ar putea situa pe acelaşi meridian cu Ştefan Manasia. Fragmentarismul şi narativitatea nu mai sunt, la el, premise ale poeziei, ci repere ale viziunii. Pe care, ulterior, la cerere, fiecare o poate transforma în ce vrea. Un poem care trimite la practicile zen se încheie, riguros, cu însemnarea orei şi a datei. Un altul dă senzaţia de ruralitate păgână construită, milimetric, pe ecranul unui calculator. Un altul e o metamorfoză pe care numai hazardul o poate justifica: "Am câştigat la Loto/ 5 din 6/ Cinci din şase/ Nu 4 nici 6/ 5 din ŞASE - ca în viaţă/ şi când mă duc să revendic/ Boom !/ începe furtuna/ pe stradă/ în mijlocul oraşului,/ şi nici un oficiu în apropiere./ Acum, cu bănuţii aş/ mai fi făcut câte ceva/ dar căldurica din mine/ era mai slabă decât/ scrâşnetul clădirilor din jur/ cădeau câte 5, în stânga/ şi la dreapta./ Asta făcea natura pentru mine/ pentru fiul ei cel mai blând// O ţineam pe micuţică de mână să n-o ia/ vreo rafală/ Şi îi trăsneam vreo două/ ţine-te nu ţi-am spus/ Asta nu-i dictare puiuk/ Teme-te de huruitul vântului/ Pleacă-te la vijelie/ Copilă./ Moirele pe ea şi nu/ pe mine/ Eriniile o trag în gang-bangul lor vârtos !/ Până odată o desprinde/ Suflul de lângă mine/ Şi o poartă sus/ Ca pe o scamă în pelteaua descreierată./ Dar eu mă vâr sub streaşină/ Şi cu biletu în cioc/ Încep să buhui." (pag. 46)

Acurateţea semnelor grafice şi dicţia fără pereche a silabisirii sunt urmări ale judicioasei folosiri a spaţiilor albe. De orice fel, risc să presupun, de la cele tipografice până la cele ale globulelor din sânge. Microscopice, şi una, şi cealaltă, pentru că aceasta e scara la care Vlad Moldovan îşi instrumentează vocea. Dacă şi-ar goni animalele de pradă din texte şi dacă ar înlocui gamele majore care sparg timpanele câtorva poeme realmente frumoase, am avea, în Blank, cea mai intransigentă formă de minimalism din poezia ultimilor ani. Iar aceasta fără a apela, comod, la deliciile confesiunii.

Atunci, fiecare pagină ar suna astfel: "Când citeam/ sau încercam să urmăresc/ o tulpină (ea iese şi se încolăceşte/ de gât)./ Pe covor/ şi sub podele/ levita ba poate clipocea/ firava mea tristeţe./ Uneori ştiu pe unde umblă mâinile ei.// Trec pe lângă oameni mai stupefiaţi decât mine,/ respir năuc,/ dacă supravieţuiesc o să mă intoxic cu fum./ Ocolesc craterele de pe caldarâm.// Încă mai ascund hârtia mototolită în pumn -/ nu vreau s-o las/ în nici un loc Ťde la care mă îndepărtează paşiiť." (pag. 79)

După Blank, Vlad Moldovan va trebui să scrie, complet surd la exterior, alte şi alte volume absolut identice cu acesta. Pentru a-şi împlini formula, foarte dificilă, de care, de la început, nu s-a cruţat.

Noua literatură despre Şcoala specială

Noua literatură, nr. 19, Anul II, noiembrie 2008
cartea de poeziie
cărţi cu copii („Înţelegi ce vreau să-ţi spun?“)
Cronică de Marieva Ionescu

47 îngeri de catifea, de Simona Constantinovici, Editura Brumar, 2008 şi Şcoala specială/Special school, de Viviana Muşa, Editura Trei, 2008 (ediţie bilingvă) sunt două cărţi de poezie foarte speciale, aşa cum bine se poate vedea chiar din titluri: deşi scrise de două autoare din „generaţii“ şi cu stiluri poetice diferite, ele se întâlnesc totuşi, undeva dincolo de literatură. Protagoniştii ambelor cărţi sunt copii: în 47 îngeri de catifea o fetiţă pe nume Iulia (fetiţa autoarei), înger bolnav locuind, majoritatea timpului, nu în cer, ci în salonul 47 al unei clinici de oncologie; în Şcoala specială câţiva dintre băieţii şi fetele cu care autoarea a lucrat, ca psiholog, la o şcoală specială.
Povestea Iuliei este văzută prin „ochiul magic al iubirii/ de mamă postmodernă“, adică prin ochiul unei scriitoare care, de exemplu, îşi asumă riscul de a mai folosi, încă, termeni tari ca iubire, îngeri, catifea, stele, cer, suflet, lacrimi, în timp ce altundeva recunoaşte, în paranteză, la sfârşitul singurului „poem fără îngeri“: „gândit, în salonul 47, deasupra chiuvetei, în timp ce spălam vase“. Tot în sensul acesta, autoarea lansează chiar pe prima pagină a volumului un fel de avertisment-justificare: „(fiecare cititor va intra în această carte/ la braţ cu îngerul său/ dacă nu are înger îl asigurăm/ că situaţia va fi rezolvată/ în cel mai scurt timp posibil/ se vor găsi de bună seamă şi îngeri de împrumut)// (ştiu e un loc/ destul de comun/ dar zău că nu-mi pasă/ îngeri de gheaţă/ mă împing să scriu/ cu sufletul/ cu mintea/ cu ambele mâini/ fără să retuşez/ nu-i voi refuza/ chiar pe ei/ amicii grei)“. Acceptarea acestui stil poetic, să spunem neomodernist, dar asumat cumva şi autocriticat, este o problemă de gust. Ca cititor de început de secol XXI (postmodern sau orice alt termen echivalent), am avut nevoie de răbdare şi de disponibilitate pentru a continua lectura până la sfârşit. Însă nu stilul este miza acestei cărţi, nu ea trebuie, în opinia autoarei, să fie fără cusur, căci „Cartea mea fără cusur e Iulia“, reînviată (la propriu), sub formă de copil de hârtie, din amintiri, imagini, flash-uri: castelele de nisip de la mare, un batic cu buline, păpuşi Barbie, şapca roz cu inscripţia Piticot, desenele animate, „mami tati buni/ veniţi să vedeţi cum dorm furnicile“ etc. Am remarcat, totuşi, formulări ca „azi am/ înţeles/ ce-nseamnă/ fericirea/ în oglindă/ fericirea/ ia forma/ oului/ de raţă/ rotund/ niciodată“, „a trecut ca o barcă fără vâsle timpul“ sau „în/ 47/ seara/ o voce spunea: /libertatea lăcustei/ libertatea meduzei/ libertatea iederei/ sau pur şi simplu/ a florii fără nume/ libertatea cocostârcului/ înţelegi/ ce vreau/ să-ţi spun?/ libertatea stelei căzătoare/ libertatea delfinului/ a focii/ a pinguinului/ libertatea/ şi atât “, priviri din altă perspectivă tot asupra unor concepte tari: fericirea, timpul şi libertatea.
„Personajele“ Vivianei Muşa sunt mult mai stilizate (ân toate sensurile cuvântului), cu toate că lucrurile pe care le spun şi le fac ele trec, după logica oamenilor obişnuiţi, drept anormale: îşi rup o mână lovind de o mie de ori în tăblia patului, se taie cu un ciob (o clasă întreagă), fug de la internat doar pentru că li se pare interesant, plănuiesc să nu se mărite niciodată ca să nu facă copii handicapaţi, ţin mâinile în buzunare ca să se abţină să-şi dea pumni în cap, îşi smulg părul fir cu fir, ţipă tare (în afară de zilele de Crăciun, când, „de la sfinţenie“, nu se fac crize). Există şi câţiva copii care nu fac nimic din toate acestea, pentru că stau în internat pur şi simplu pentru a avea grijă de alţi copii (în prima poezie vine vorba despre două gemene, una dintre ele spune „Am grijă de ea că e sormea/ da’ eu cu ce sunt vinovată să mă ţină aici?// Uneori vreau să fugă undeva să-i fie bine/ şi pe mine să mă ia înapoi la Casa de copii/ şi să mă dea la şcoala normală“). Stilizarea, după părerea mea cea mai mare reuşită a volumului, stă în modul de a face loc în discurs observaţiilor şi replicilor notate, probabil, de autoare „la faţa locului“. Uneori ele sunt redate ca atare: „Aş vrea să vă întreb ceva în secret./ La copii şi la mamele lor vocile sunt la fel/ de la natură sau că se obişnuiesc unii cu alţii?/ E important, adică dacă vorbesc eu cu mine/ aşa cum ar vorbi mama mea/ să mă încred că vorbesc pe vocea ei sau nu?“; alteori sunt intercalate, aproape pe nesimţite, până la confundare, în discursul vocii poetice principale: „chicotim toate/ ne gâdilăm cât mai mult/ ne zicem glume sau chiar ne înjurăm/ numai şi numai/ să nu se lase un întuneric/ prea mare“, „Aici nimic nu se păstrează./ Totul se dă la schimb sau se rupe în bucăţi,/ în bucăţi mici mici bune de nimic./ Uneori visez. Dar nu-mi pasă“; alteori se topesc complet într-un discurs-reconstituire: „dacă lucian nu vorbeşte, poezia despre el o scriu eu, care l-am văzut“. Numai în finalul volumului găsim şi câteva poezii în care perspectiva narativă este complet exterioară, detaşată, poveştile din şcoala specială şi şcoala în sine par privite de undeva de la distanţă şi lăsate în urmă: „Când vine vorba de familie te cam buşeşte râsu/ şi se face pielea de găină./ Familia este o planşă urâtă şi plină de praf/ care stă în magazie/ pe care scrie romdidactica./ Are şi bunici“, „nimic nimic nu se întâmplă/ e normal peste tot“. Ar mai fi de apreciat şi aspectul grafic al acestor volume. Ambele arată foarte bine şi au câte o „surpriză“ grafică: primul este tipărit, alternativ, cu alb pe pagini negre şi cu negru pe pagini albe, trimitere simbolică la confruntarea cu limita dintre viaţă şi moarte, poate chiar puţin prea clară; al doilea conţine câteva desene ale copiilor de la şcoala specială: eu (o fetiţă), un băiat care râde, mama şi eu, îngheţată bună, maşina a călcat pisica, geantă de doamne are bomboane în ea etc, un fel de picturi naive... de tot.
În concluzie, o lectură specială şi interesantă, cel puţin pentru curajul autoarelor de a vorbi despre o temă riscantă în literatură, boala, şi de a miza pe personajele copii, de obicei greu de construit şi de redat altfel decât la persoana I.

Cronică de Marieva Ionescu, 23 de ani, masterandă în Studii literare româneşti la Facultatea de Litere din Bucureşti, secţia Română-Franceză. Este prezentă în antologiile Rimbaud 2006 şi Rimbaud 2007 ale tinerilor poeţi de expresie franceză, publicate la Maison de poésie, Paris. Coautoare a romanului colectiv Rubik.

Interviu luat de Ema Stere pentru Timeout

Poezii despre copii speciali

După o licenţă şi un master în psihologie, după câţiva ani în care a făcut PR de editură, Viviana Muşa îşi pune numele pe o carte. Şcoala specială e şi istoria criptică, dar reală, a unei experienţe de psiholog, şi un volum de poezii. Un interviu de Ema Stere

Cum s-a născut cartea asta? De ce la un număr de ani după încheierea experienţei?
Am scris studii de caz despre toţi copiii cu care am lucrat ca psiholog şi câteva dintre ele au fost publicate ca articole în revista “Cuvântul”. Scrisul îmi grupează ideile. Citesc, modific, recitesc, înţeleg mai bine. De poezie m-am ocupat mult în copilărie şi în adolescenţă.

Din inconştienţă am publicat şi o carte, prima, apoi m-am oprit ruşinată când am înţeles că nu era bine deloc. M-am supărat cu poezia. E frustrant să încerci într-una şi să nu fie niciodată bine. Pe urmă am scris foarte, foarte rar, totdeauna nemulţumită, am şters tot. După ce am terminat şcolile de psihologie am reînceput să merg pe la cenacluri literare, mi s-a făcut iar chef de scris. Şi într-o zi am arătat o poezie unui prieten poet în părerea căruia am încredere şi lui i-a plăcut mult şi m-a sfătuit să fac mai multe pe tema asta.

E prima poezie din carte, cea despre Maria. Singurul timp liber, liniştit, de singurătate, pe care-l aveam în programul meu nebun din 2007 era marţea între 20:00 şi 22:00, când mergeam la biblioteca Societăţii Române de Psihanaliză. Acolo le-am scris pe toate în câteva luni. Dacă nu venea vacanţa, probabil mai scriam câteva. Mai am în cap imagini care poate ar fi meritat spuse, dar e prea târziu acum.

Cuvântul care apare cel mai des, în legătură cu cartea ta, e “normalitate”. Ţi-ai redefinit noţiunea de “normalitate”, lucrând cu copiii de la şcoala specială?
Dar eu nu m-am schimbat după ce am lucrat acolo. Nu mai mult decât te schimbi de obicei în doi ani. Cum spun şi în prefaţa “mixată” de DJ Radu Andriescu, pentru mine a fost firesc să lucrez cu ei. În copilărie, când mi se spunea “Elena, nepoata dăscăliţei”, la bunici, mă jucam cu Marius, vărul meu diagnosticat cu autism.

Era ca şi noi, un copil de pe uliţă, dar fiecare eram altfel şi era normal să fie aşa. El mergea la biserică împreună cu noi, se dădea cu sania, cu bicicleta, mergeam împreună pe luncă pââână la şuşa să păzim bobocii, ne spunea mereu cât e ceasul şi ştia cu exactitate ce se dă la televizor în fiecare minut. Eu făceam bine haine pentru păpuşi, mă supăram dacă nu eram invitată la pomeni, adoram dudele. Băieţii popii aveau mereu biscuiţi în buzunare şi pielea foarte albă şi gropiţe în obraji.

Elena cealaltă era băieţoaică, se căţăra fără teamă în pomi, când ne jucam doar noi două ea era prinţul şi eu prinţesa. Dragoş, blond şi cârlionţat, era mai mic, dar era bun la fotbal şi excelent la geografie. Am plâns când l-au tuns în clasa I! Apoi Elena a devenit profesoară de sport, eu şi Dragoş am devenit diverse, de băieţii popii nu mai ştiu nimic. Ne-am împrăştiat. Marius a rămas în sat şi este şi acum fascinat de cântecele lui Nicu Alifantis, ştie exact când intră acordeonul în piesă şi din degete ţine ritmul perfect. Ţipă de bucurie când mă vede, strigă “Ce faci E-ena?” şi fuge să anunţe toată familia că am venit iar acasă. Pentru mine asta e normalitatea, nu era nimic de redefinit.


De ce ediţie bilingvă?
Pentru că am prieteni care nu vorbesc româneşte şi voiam să-mi citească şi ei cartea. Pentru că Patriciei Rădoi i-au plăcut poeziile mele şi mi-a făcut cadou traducerea. Pentru că din partea Editurii Trei nu am avut niciun fel de restricţie şi astfel am putut gândi cartea în stilul meu. De altfel, toţi cei care au lucrat pentru realizarea acestei cărţi au făcut-o din prietenie şi le mulţumesc: Magdalena Mărculescu, Silviu Dragomir şi Vasile Dem Zamfirescu (directorii editoriali), Cristian Coban (director de producţie), Roxana Boboc şi Eugenia Ursu (redactare în engleză şi română), Silvia Olteanu (design).

Ca psiholog, cred că trebuie să păstrezi o anumită distanţă faţă de persoanele cu care lucrezi. Ai reuşit?
Distanţă nu înseamnă să fii distant. Nu am stat niciodată peste program, nu le-am dat lor salariul meu, nu am luat copiii acasă. Am luat poezia lor cu mine, asta e permis chiar şi la psihologi.

Poezii despre copii speciali

Se poate vorbi despre “Literatură” cu L în astfel de experienţe? Sau emoţia e mai degrabă umană decât estetică?
Cum am spus mai sus, m-am oprit din scris acum zece ani pentru că nu-mi ieşea mai deloc literatură. Crede-mă că nu aş fi compromis o experienţă atât de importantă pentru mine dacă nu aş fi avut încredere că textele pe care le scriu acum sunt mai bune decât cele vechi. Dacă voiam doar emoţie umană puteam să-mi fac emisiune pe TVR sau rubrică în Formula AS. Mă inflamez când vorbesc de copiii aia, sunt autentică, trec de ecran, aş fi avut succes. Deci dacă am ales să scriu poezie despre şcoala specială este şi pentru că sper să fac şi literatură.

Ai păstrat legătura cu cineva? Ai vreun poet preferat, printre copii?
Am păstrat legătura cu Doamna Jeni, Eugenia Streche, învăţătoarea căreia îi este dedicată cartea. Am fost la ea acasă, am fost la spital când s-a îmbolnăvit, ea a venit cu întreaga ei familie la lectura mea din Club A. În şcoală m-am întors de două ori după încheierea contractului. O dată să-mi iau al “treişpelea” salariu şi a doua oară după ce am scris poeziile. Aveam nevoie să văd cum au crescut copiii. Au fost mutaţi aproape toţi în diverse alte instituţii. Le-am revăzut doar pe Pisica şi Veronica. Toţi erau 70 şi am ales doar o parte din ei ca personaje pentru carte. Poţi spune că i-am preferat din punct de vedere literar. Dar, chiar dacă asta nu s-a remarcat, unele personaje sunt inventate. Eu sunt poeta, copiii sunt muzele.

Te gândeşti să te întorci la psihologie? Te faci scriitoare pur şi simplu?
M-am întors deja la psihologie, dar nu renunţând la scris, ci la cariera mea de PR. Lucrez ca terapeut
într-un spital psihiatric în Paris. Nu mai pot da înapoi, sunt şi scriitoare acum, chiar dacă asta va fi singura carte pentru care mi-am făcut curaj să o public. De scris continuu să scriu, dar şterg tot. Vom vedea ce se mai întâmplă.

Şcoala specială/Special School, Editura Trei, 80 p., 15 lei

Ema Stere , 16 oct 2008
Timeout

VIVIANA MUSA , Special school, Editura TREI

ana.
the school has

one floor and a cement playground
it has toilets outside for when we are outside
and the terrible pit
and the porter’s hut
and a fence and a walnut tree next to the fence.
From the first floor, where the dormitories are
and the kitchen and the canteen
that’s where Ciocarlan jumped from
when he wanted to go out.
He is really crazy (just like me!) and he wasn’t even hurt.
All the way up you also get the Headmaster’s offices
and the Doctor’s and Mr Aurel who administrates them.
The fat old teachers
don’t have a staff room like they do at a normal school.
They don’t deserve it.
The cement playground has a bit of grass, too.
The pit is terrible because:
- that’s where a little girl fell and died, one of the really
crazy ones
that’s what we heard.
- and because it stinks of shit
because it’s got shit in it.
in the porter’s hut there are bodyguards now.
Some of them are nice and some are not.
Like people everywhere.
Behind the big fence is the field,
and behind the small ones are people’s back yards
Maria once climbed up the walnut tree next to the fence
and she was shouting from there
that the nurse was you-know-what-ing you-know-who…
Hello Headmaster, nice day!
And now that I’ve written your essay
do your worst!
If you really want to know,
miss, your pills are crap!
I sleep a little but when I wake up I cut myself with a
shard of glass so
the Mayor will come and close down your school!
Because you don’t deserve to have the kids you have.


mother’s day

this is the day when the inspectors come and we sing
it’s your day mummy and the school gets a top-up.
we make collages with Mrs Jeni whose hands work like
magic
and she knows how to make flowery branches
out of plastic bags and garbage.
When talk of families comes up you can’t help laughing
and you get goose-bumps.
Family is an ugly poster full of dust
which lives in the storage room
with «Romdidactica» on it.
It’s even got grandparents.


a drawing

Here I drew a heater made out of squares
which heats things. What does it heat? Wet socks and rags.
Who put them there? A mummy. Maybe mine.
It gets nice and warm and she is looking at how the heat
steams up the window.
And at me.
She says I’m precious.
And sweet.
That I know how to play nicely.
With toy cars.
These are drops from the rags.
Why pick on me?
Everyone pisses sometime.
Especially people like
Ciocarlan.
But we all have our reasons.
It’s because of the tinned fruit Miss.
They give it to us in the evening and it’s too warm.
Makes your tongue burn.
You can draw on a steamed window if the coloured pens
run out.
You can see who passes through the playground
and you can make a steam dog because we don’t have one
in the garden.
Or you can write words that can be erased quickly
as if they were never there.
Or little men.


the great humiliation

Just leave me alone, all right,
I know I don’t spell the words properly
because Cat took my letters.
She’s skanky and spits them out
and walks around bare-assed in the classroom and I can’t
concentrate.
I don’t even touch her letters because
she puts her hand everywhere even
in her trousers
and the cleaning ladies found her
drinking out of the toilet.
That’s her business
but don’t make me
make words out of those disgusting letters!
Nothing is clean around here
because you can’t keep yourself clean
everyone wipes themselves off on you.
For the great humiliation.

Traducere / Translation: Patricia RADOI